Boicotarea moţiunii de cenzură

Uniţi în cuget şi-n simţiri, aşa cum ne-au obişnuit, cu preşedintele Traian Băsescu, care şi-a reafirmat ieri principalul proiect politic, acela de a debarca guvernul Tăriceanu şi a declanşa alegerile parlamentare anticipate, democraţii s-au hotărât să introducă o moţiune de cenzură, menită chipurile să realizeze o biblică “separare a apelor”, arătând o dată pentru totdeauna de care parte a baricadei, cea a puterii sau cea a opoziţiei, se află PSD.

Paradoxal însă, graba cu care se petrec evenimentele îi avantajează chiar pe liberali! Mai întâi că un eşec al demersului PD îi va oferi guvernului actual un răgaz de câteva luni, până la toamnă. Apoi, discursul de ieri al preşedintelui a spulberat, fără îndoială, speranţele social-democraţilor că în urma unei eventuale debarcări a lui Tăriceanu ar putea prelua ei guvernarea, alături de PD; e limpede că Băsescu se va face luntre şi punte pentru a se ajunge la anticipate.

Cum până la discutarea moţiunii nu prea mai este răgaz nici măcar pentru o negociere serioasă cu PNL, în vederea unei susţineri “la vedere” a cabinetului Tăriceanu, fie prin cooptarea în guvern, fie prin semnarea unui protocol de colaborare parlamentară, părerea mea este că PSD nu are în clipa de faţă decât o singură soluţie, cel puţin pe termen scurt: aceea de a păstra exact actuala stare de fapt.

Pentru asta ar trebui pur şi simplu să boicoteze moţiunea PD, retrăgându-se din sală la momentul dezbaterilor (după modelul patentat chiar de iniţiatori), ceea ce ar duce la imposibilitatea strângerii celor 235 de voturi necesare adoptării, fără ca partidul să-şi ia vreun angajament concret. Pretextul unei asemenea atitudini nici nu ar fi prea greu de găsit, având în vedere motivaţiile subţiri ale acţiunii democraţilor, aflaţi până în urmă cu două luni, bine mersi, în guvernul căruia acum îi găsesc toate nodurile din papură.

Neobositul domn Ţuluş

Încercând probabil să-şi demonstreze activitatea neobosită în slujba luptei anticorupţie şi să arate lumii întregi că ministrul Justiţiei s-a pripit atunci când a vrut să-l schimbe din funcţie pentru ineficienţă, celebrul, de-acum, şef al secţiei a II-a din cadrul DNA, procurorul Doru Ţuluş a cerut Senatului României să-i pună la dispoziţie date privitoare la modul în care a votat un proiect de lege udemeristul Verestoy Attila.


Lăsând la o parte faptul că parlamentarii au imunitate în privinţa declaraţiilor politice şi implicit a felului în care votează, că incompatibilităţile dintre calitatea de senator sau deputat şi diferite activităţi ar trebui să fie stabilite pe alte căi şi înainte ca alesul să-şi înceapă mandatul, ori că domnul Ţuluş s-a pricopsit deocamdată cu o acuzaţie de abuz în serviciu, aş fi tare curios să aflu cum ar putea influenţa ancheta DNA în cazul “Verestoy” felul în care acesta a votat sau nu o lege care l-ar favoriza. Dacă legea a fost aprobată de Parlament, dar domnia sa a votat împotrivă, se cheamă că e nevinovat? Dar dacă legea ar fi fost respinsă, însă cel în cauză ar fi votat “pentru”, asta s-ar constitui într-o probă împotriva lui? Ceilalţi parlamentari care au contribuit la adoptarea legii pot fi socotiţi complici ai domnului Verestoy?!

În aceeaşi logică, mă întreb dacă un deputat care participă, să spunem, la votarea unei legi ce prevede obligativitatea introducerii sistemelor de aer condiţionat în mijloacele de transport în comun, şi se dovedeşte că, spre deosebire de majoritatea colegilor, chiar circulă cu RATB-ul, n-ar putea fi acuzat de conflict de interese! La fel cum aş vrea să ştiu dacă vreun mega-DNA de anvergură continentală i-a luat în colimator pe europarlamentarii care recent au votat o lege (oricum cam bizară prin prisma regulilor economiei de piaţă) de micşorare a tarifelor de roaming şi posedă telefoane mobile.

Pot înţelege că domnul Ţuluş s-a “autosesizat” de îndată ce şeful său suprem, Traian Băsescu l-a trecut pe lista neagră a “oligarhilor” pe Verestoy Attila, dar să fie şi domnia sa mai cu băgare de seamă, că prea bate la ochi.

Cu ANI la atac

Ieri, ministrul Justiţiei Tudor Chiuariu a ieşit din nou la rampă, propunând modificarea Legii ANI printr-o ordonanţă de urgenţă, la numai două săptămâni după adoptarea ei în unanimitate de către Parlament. Până când vom reuşi să ne lămurim pe deplin asupra calităţilor de ministru ale domnului Chiuariu, trebuie să i le recunoaştem măcar pe acelea de showman, fiindcă nu-i puţin lucru să apari în prim-planul emisiunilor informative într-o zi dominată de consultările de la Cotroceni.

Oricât de bizară ar putea părea iniţiativa domniei sale, ea are oarece sens, dacă ţinem cont de faptul că se încearcă revenirea la o prevedere care a fost “îndulcită” de către parlamentari (în speţă cei ai PSD, dacă nu mă înşel), şi anume ca diferenţa dintre averea dobândită şi veniturile realizate în timpul mandatului care să declanşeze verificările de către funcţionarii Agenţiei să fie de 10.000 de euro în loc de 20.000. Cu alte cuvinte, legea va fi înasprită.

Pe de altă parte, mie mi se pare că graba cu care s-a purces la această schimbare are şi un substrat politic. În condiţiile în care se discută cu tot mai multă insistenţă despre o eventuală debarcare a Guvernului, n-ar fi exclus ca liberalii să-şi fi asigurat o direcţie de contraatac. Aşa cum domnul Băsescu îşi acuză – cu mare succes de public – toţi adversarii că îşi orchestrează atacurile împotriva sa din cauza opoziţiei faţă de măsurile de luptă împotriva corupţiei pe care le susţine, probabil că şi domnul Tăriceanu s-a gândit că ar da bine în ochii electoratului dacă ar striga sus şi tare că executivul său va fi fost răsturnat în primul rând deoarece Legea ANI într-o formulă atât de dură a deranjat interesele “oligarhiei” pesedisto-pediste, pe cale de a‑şi da mâna într-o nouă coaliţie, altminteri tot contra naturii.

Un partid istoric. Şi atât!

Astăzi au loc la Palatul Cotroceni consultări între Traian Băsescu şi partidele parlamentare, cea mai interesantă temă de pe agendă fiind “degajarea unei majorităţi politice transparente şi responsabile, pe baza căreia să poată fi format un executiv stabil”.

Ca să fiu sincer, personal nu prea înţeleg cum stă treaba cu această “transparenţă”. Presupun doar că ea s-ar putea realiza fie prin cooptarea în Guvern a mai multor partide, care împreună să constituie o majoritate parlamentară, fie prin semnarea unui protocol, chiar dacă Executivul rămâne, teoretic, minoritar. Cât despre “stabilitate”, în actualul context politic ea va rămâne, fără doar şi poate, la fel de relativă ca şi pe vremea Alianţei, când la adăpostul tuturor acordurilor şi protocoalelor, PD se afla la guvernare, însă cu o atitudine de partid de opoziţie. Iar consecinţele se văd.

În orice caz, judecând după disperarea cu care liberalii se cramponează de fotoliile de la Palatul Victoria, cea mai probabilă variantă este aceea a asumării explicite a unei alianţe PNL-PSD, gest echivalent, după părerea mea, cu semnarea certificatului de deces al ultimului partid istoric. Dacă până acum, de bine de rău, nucleul dur al electoratului liberal a înţeles şi a înghiţit manevrele favoriţilor şi menţinerea lor la putere prin specularea spaimei tuturor actorilor politici – poate cu excepţia pediştilor – de alegerile anticipate, fără a face mari compromisuri, o coalizare parafată cu tradiţionalul inamic social-democrat nu va fi tolerată. Lucru de care, însă, domnul Tăriceanu şi ai lui nu par să se sinchisească.

Dedesubturile unui sondaj

Conform unuia dintre sondajele făcute cu prilejul referendumului din 19 mai, cam 58% din electoratul PNL, tot atâta din cel al UDMR, 43% din votanţii PRM şi un sfert din cei ai PSD au optat pentru menţinerea în funcţie a actualului preşedinte. Rezultatele au dat naştere unor discuţii aprinse, încheiate cu concluzia aparent raţională că prin decizia de suspendare toate aceste partide s-au îndepărtat de aspiraţiile propriilor alegători.

Nu am să pun la îndoială acurateţea lui, deşi nu înţeleg de ce nu au fost date publicităţii şi rezultatele complete pe partide, pentru a ne lămuri în legătură cu cota fiecăruia, raportată la toţi participanţii la scrutin. Ar fi fost probabil cel mai elocvent sondaj din ultima vreme, fiind efectuat “pe viu”, cu o marjă de eroare dintre cele mai mici. Am totuşi o mare obiecţie în privinţa cheii în care trebuie el interpretat.

Presupun că pentru a se ajunge la rezultatele de mai sus, una dintre întrebările de pe chestionar a fost ceva de genul “cu ce partid aţi fi votat dacă astăzi ar fi fost alegeri parlamentare?”. În aceste condiţii, lucrul cel mai important mi se pare acela că mulţi dintre cei care au votat “NU” la referendum continuă să-şi păstreze încrederea în alte partide decât cele care l-au susţinut explicit pe preşedintele suspendat la vremea aceea. Prin urmare, pe de-o parte este o eroare să-i fie atribuite de drept toate cele 6 milioane de voturi eroului principal al scrutinului (în timp ce – culmea – cele 2 milioane împotriva sa sunt “curate”), iar pe de alta, constatăm că oamenii rămân fideli unui partid sau altuia chiar şi în ciuda unor decizii de moment apreciate drept greşite.

În fond, întrebarea de sâmbătă a fost simplă şi l-a vizat exclusiv pe preşedintele ales în 2004. Este evident că mulţi nu au agreat demiterea sa din teama de a nu se adânci şi mai mult criza politică. Demiterea unui şef al statului nu este o bagatelă, şi, privit dintr-un anumit punct de vedere, se poate spune că electoratul a fost mai responsabil decât o bună parte a clasei politice. Cu totul altele ar fi fost însă rezultatele dacă cetăţenii ar fi trebuit să opteze nu între a avea sau nu un preşedinte după 19 mai, ci între a-l păstra pe acesta sau a alege altul. Într-o competiţie electorală adevărată cele 6 milioane de voturi ar fi fost, fără îndoială, repartizate alfel. Iar exemplul cel mai elocvent poate fi acela al alegătorilor de etnie maghiară. E greu de crezut că cei 58% dintre ei ar mai fi votat cum au votat, dacă ar fi avut de ales între actualul preşedinte şi un candidat propriu al UDMR. Probabil că inclusiv prezenţa la urne ar fi fost mai mare.

Din această perspectivă, chiar şi “asumarea responsabilităţii” de către liderii partidelor din “coaliţia antiprezidenţială” se relativizează. Repet, sondajul de la care am plecat demonstrează că fiecare dintre formaţiunile respective şi-a păstrat un anumit electorat, adevărata problemă fiind faptul că niciuna dintre ele nu are deocamdată o alternativă viabilă pentru funcţia de preşedinte.

Nervii Preşedintelui

Urmărind poziţiile “oamenilor de bine”, varianta 2007 – fie ei simpli cetăţeni, politicieni sau gazetari – exprimate pe forumuri, bloguri şi chiar în unele ziare şi emisiuni de televiziune, mi-e tot mai limpede că noua “coaliţie antiprezidenţială”, alcătuită de această dată din ONG-uri, asociaţii ale jurnaliştilor şi ale minorităţilor, plus Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării este pe cale să facă exact aceeaşi “greşeală” comisă şi de politicienii care au declanşat procesul de suspendare a lui Traian Băsescu: cu cât îl critică mai ferm şi mai bine argumentat pe şeful statului, cu atât îi sporesc cota de popularitate în rândul electoratului!

În actuala stare de spirit din ţară, mă tem că absolut orice ar face domnia sa, mergând până la declanşarea unui conflict armat împotriva Parlamentului, în tentativa de a “reforma clasa politică” şi a-şi impune măreţul “program de modernizare a României” şi-ar găsi imediat o mulţime de partizani. Îi şi văd pe reprezentanţii societăţii civile apărând prin toate talk-show-urile pentru a ne explica de ce nu se mai putea altfel, cum era unica soluţie, subliniind, eventual, că totuşi nu-i dau un cec în alb pe termen nelimitat şi că vor înceta să-l mai susţină de îndată ce s-ar convinge că ar intenţiona, de pildă, să nu mai organizeze alegeri libere! Am impresia că se petrece acum un fenomen similar celui de la sfârşitul anilor ‘60, când toată lumea îl adora pe Ceauşescu pentru atitudinea sa în cazul invadării Cehoslovaciei de către URSS. Trezirea din euforie a venit din păcate când nu mai era nimic de făcut.

Ce vreau de fapt să spun este că nu ne putem baza decât pe însuşi Traian Băsescu şi pe propria-i responsabilitate pentru ca lucrurile să nu degenereze într-un fel sau altul. Opoziţia, inclusiv la nivelul societăţii civile, e ca şi inexistentă. Din nefericire, comunicatul de ieri al preşedintelui, în care pe lângă legitimul recurs făcut la decizia CNCD, nu se poate abţine să nu acuze o instituţie a statului român că abordează cazul său într-o manieră “specifică fostei Securităţi”, nu e de natură să liniştească pe nimeni. Mi se pare o formă de intimidare a unei instanţe de judecată, în fond, inacceptabilă din partea Preşedintelui României.

Cred că problema cea mai îngrijorătoare la ora aceasta este că pe Traian Băsescu pur şi simplu l-au lăsat nervii. Episodul de sâmbătă, cu telefonul, nu poate fi explicat decât printr-o cădere nervoasă a domniei sale, justificată probabil de stresul din ultimele săptămâni. Însă dacă “nebunia temporară” poate constitui o circumstanţă atenuantă într-un tribunal, în politică, mai ales cea la nivel înalt, lucrurile stau cu totul altfel, iar o recidivă apărută în alt decor decât cel al magaziului Selgros ne-ar putea costa scump.

Tot Patriciu-i de vină!

Într-un comunicat emis ieri, Clubul Român de Presă condamnă ferm incidentul de sâmbătă, când Traian Băsescu i-a confiscat telefonul reporterului de la Antena 1, Andreea Pană, gratulând-o în plus şi cu câteva apelative jignitoare şi chiar rasiste.

Deşi în aparenţă breasla jurnaliştilor s-a arătat solidară cu decizia CRP, prin subteranele blogurilor personale atât unii dintre gazetari cât şi o bună parte a cititorilor croiţi după chipul şi asemănarea lor par mai degrabă revoltaţi de comportamentul – catalogat drept agresiv – domnişoarei Pană, decât de mârlănia şi huliganismul celui dintâi om în stat! Iar membrii Colegiului de Onoare al Clubului care au votat “sancţionarea” preşedintelui sunt comparaţi cu faimoşii 322 de parlamentari “oligarhi” şi “ticăloşiţi”.

Între timp, domnul Băsescu, trăind probabil cu impresia că cele 6 milioane de voturi obţinute la referendum îi conferă imunitate până şi în faţa regulilor bunului simţ nu a catadicsit să-şi ceară scuze personal, aşa cum nu pare dispus să se înfăţişeze în carne şi oase în faţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, preferând să trimită la înaintare tot felul de consilieri. Mă gândesc dacă n-ar fi o idee ca de aici înainte să-şi facă şi băile de mulţime tot prin intermediari.

Cert este că pe harta teatrelor de operaţiuni din întreaga lume, unde integritatea corporală a jurnaliştilor e pusă în pericol a apărut, alături de zone fierbinţi precum Irak, Afghanistan sau Kosovo şi hipermarketul Selgros din Bucureşti.

Aştept cu nerăbdare ieşirea la rampă a reprezentanţilor de vârf ai intelectualităţii româneşti, Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, H.R. Patapievici, Alina Mungiu-Pippidi care să lămurească o dată în plus poporul că toate atacurile împotriva lui Traian Băsescu din ultimii doi ani – culminând acum cu acelea venite din partea organizaţiilor interne şi internaţionale ale presei sau minorităţilor – sunt declanşate ca urmare a celor trei acţiuni majore întreprinse de domnia sa: condamnarea comunismului, deconspirarea Securităţii şi lupta împotriva corupţiei. Şi că în spatele tuturor adversarilor săi se află, desigur, Dinu Patriciu.

Nepieritoarea nostalgie a partidului unic

Rezultatul referendumului de sâmbătă a tulburat apele în partidele care au susţinut demiterea lui Traian Băsescu. Cel mai afectat dintre ele pare a fi PSD, iniţiatorul demersului, unde s-au înregistrat şi primele cazuri de “asumare a responsabilităţii” prin demisie.

Până la un punct, această fierbere este de înţeles. În termeni sportivi, înfrângerea coaliţiei antiprezidenţiale este una “surprinzătoare prin proporţiile scorului”. Un 60 la 40, de pildă, ar fi fost probabil ceva mai uşor de digerat decât acest 75-25 şi poate că într-adevăr o altă strategie de campanie ar fi reuşit măcar să limiteze dimensiunile dezastrului, deşi personal am mari îndoieli. Observ însă că mulţi dintre cei care se situează acum în tabăra lui “v-am spus eu!”, atât dintre învingători cât şi dintre învinşi, atacă de la temelii întreaga acţiune a cărei finalitate a fost referendumul.

Dintr-un anumit punct de vedere, acest tip de atitudine mi se pare periculos. În fond, cei 322 de parlamentari, dincolo de acuzele mai mult sau mai puţin întemeiate care li se aduc, şi-au justificat demersul prin apărarea unui principiu şi au demonstrat măcar că se plasează într-o opoziţie lipsită de echivoc faţă de Traian Băsescu şi gesturile sale. Ideea că “s-au îndepărtat de aspiraţiile electoratului” are acoperire doar în parte. A-şi schimba acum poziţia numai pentru a fi pe placul majorităţii, a celor peste 6 miloane de cetăţeni care continuă să-l susţină necondiţionat pe preşedinte mi s-ar părea înainte de toate o dovadă de oportunism şi laşitate.

Cum ar fi ca, “respectând voinţa maselor” şi pentru a-şi ameliora scorurile din sondaje, PNL, PSD, PRM, PC şi UDMR să intre în bloc în corul celor care-l ridică în slăvi pe Băsescu, alături de PD şi PLD?! La urma urmelor, filmul din 19 mai nu este decât un remake uşor edulcorat al celui de la alegerile din 1990, în care Ion Iliescu îşi spulbera concurenţa cu un şi mai categoric 85 la 15. Din fericire, atunci partidele care-i reprezentau pe cei puţini au rămas ferm pe poziţii, ducându-şi cu stoicism crucea, ceea ce în final s-a dovedit a fi un lucru benefic pentru democraţie. Sper din suflet că şi astăzi măcar o parte dintre adversarii preşedintelui reconfirmat (eventual aceiaşi din urmă cu 17 ani) nu se vor speria de rezultatul de sâmbătă şi vor rămâne consecvenţi, indiferent de riscuri, pentru a ne feri de pericolul reinstaurării partidului unic în România.

“Sinucidere” sau “eutanasiere”?

Aşa cum era de aşteptat, referendumul a consfinţit reîntoarcerea lui Traian Băsescu la Cotroceni. Dincolo de cârtelile adversarilor săi, legate în special de rata scăzută de participare la scrutin, victoria este una cât se poate de clară. Cartoful fierbinte se află acum în mâinile celor care au constituit aşa-zisa coaliţie antiprezidenţială.

Primul efect notabil a fost declaraţia de ieri a liderului PNL Bucureşti, Ludovic Orban, conform căreia cea mai puternică organizaţie liberală va susţine în forurile de conducere trecerea partidului în opoziţie. Chiar dacă anunţul a părut a fi uşor pripit, la cald, ideea nu este una rea. Atât votul de sâmbătă cât şi poziţia foarte multor lideri de opinie din ultima vreme au demonstrat cu vârf şi îndesat că PNL se confruntă cu o serioasă problemă de imagine, la care au contribuit din plin şi gafele mai mici sau mai mari făcute de diverşi reprezentanţi ai lui din guvern, prompt speculate de adversari. Aş spune că există în momentul de faţă un soi de ură generalizată faţă de liberali, identificaţi în mod absurd cu “oligarhii” şi “răul absolut” Patriciu, întru totul asemănătoare aversiunii manifestată în primii ani de după Revoluţie faţă de ţărănişti şi Corneliu Coposu.

Retragerea de la guvernare ar putea reprezenta o soluţie de salvare a PNL, care altfel s-ar vedea confruntat cu riscul de a rămâne în afara Parlamentului la viitoarele alegeri. Lipsiţi de principalul cal de bătaie, Traian Băsescu şi oştirile sale portocalii ar trebui să găsească soluţii concrete de ieşire din criza pe care căderea guvernului ar provoca-o, una mult mai mare, după părerea mea – cu efecte resimţite chiar şi în economie – decât joaca de-a “uite preşedintele, nu e preşedintele” din ultimele săptămâni.

Desigur, mişcarea preconizată de Orban are şi riscuri. Fără îndoială că se vor găsi în partid destui nemulţumiţi şi oportunişti care, deposedaţi peste noapte de avantajele puterii, se vor reorienta rapid către PD şi PLD. Însuşi premierul Tăriceanu e greu de crezut că va accepta să renunţe de bunăvoie la poziţia păstrată cu atâtea eforturi. Nici din punct de vedere tactic domnul Orban nu a găsit, probabil, cea mai bună modalitate de a arunca bomba de ieri. Mai înţelept ar fi fost ca o asemenea informaţie să iasă “pe surse”, abia după întrunirea Delegaţiei Permanente, în situaţia când propunerea n-ar fi fost adoptată, cu atât mai mult cu cât ea are, presupun, şi un scop secundar, acela de a arăta pisica celorlalte partide care încă nu se simt pregătite pentru alegeri anticipate.

Liberalii au de luat o decizie grea, crucială pentru viitorul partidului. În starea de spirit actuală ar fi o prostie să-şi închipuie că rămânerea la guvernare le-ar putea aduce beneficii de imagine, indiferent de prestaţie. În schimb, vor trebui să analizeze cu multă atenţie dacă în locul unei “sinucideri” prin demisie a Guvernului Tăriceanu, n-ar fi totuşi preferabil să aştepte “eutanasierea” printr-o previzibilă moţiune de cenzură.

Estimări rezultate referendum

Participare la vot: 44,45%
Voturi NU: 74,48% (6.059.315)
Voturi DA: 24,75% (2.013.099)

Mărturisesc!

Astăzi m-am hotărât să fac o mărturisire. Deşi sunt un alegător conştiincios, participant la mai toate scrutinele din 1990 şi până astăzi, niciodată nu am votat – şi nici nu mi-a trecut măcar prin minte să o fac vreodată – cu Corneliu Vadim Tudor. De ce? Într-un cuvânt: de teamă. Mi-am imaginat ce s-ar putea întâmpla dacă liderul PRM ar ajunge Preşedintele României.

În primul rând, am fost speriat de limbajul său violent şi de modul în care-şi ataca fără pic de discernământ adversarii politici, catalogându-i pe toţi drept hoţi, corupţi, mafioţi, oligarhi (sau memoria îmi joacă o festă?) şi propunându-şi să-i pedepsească exemplar, aruncându-i de-a valma, după procese sumare sau chiar fără, în puşcării gigantice special construite, executându-i pe stadioane sau trăgându-i în ţepe instalate prin pieţele Capitalei şi prin parcuri (ori...?) .

În al doilea rând, am avut întotdeauna o repulsie faţă de numai presupusul, dar foarte probabilul său trecut securisto-comunist. E adevărat, niciodată nu a apărut vreun dosar de informator, ofiţer de Securitate sub acoperire sau ceva asemănător, însă funcţiile deţinute de domnia sa în structurile politice şi administrative dinainte de 1989 mi-au ridicat mari semne de întrebare.

În al treilea rând, mi s-a părut că este un om care prin manifestări şi prin acţiunile întreprinse ar putea pune întreaga ţară în pericol. Prea puţin diplomat şi incapabil de dialog, mult mai dispus să-şi asume rolul de Sfânt Gheorghe călare pe un cal alb şi aflat într-o perpetuă luptă de unul singur împotriva balaurului corupţiei şi a conspiraţiilor universale potrivnice României, fie ele evreieşti, ungureşti, ruseşti sau masonice, nu ar fi făcut decât să creeze un haos politic în interiorul ţării şi o izolare pe plan extern. În timpul mandatului său n-am fi prins prin Bucureşti picior de şef de stat sau de guvern important din Europa şi din lume; adio, Bush, Blair, Chirac, sau măcar Putin! Nimeni nu l-ar fi invitat nicăieri şi nu ar fi acceptat vreo invitaţie de-a lui. Tot mapamondul ar fi privit în schimb cu îngrijorare cum se degradează, de pildă, relaţiile României cu Republica Moldova sau cu Rusia.

Lista ar putea să continue, de la declaraţiile sale antisistem, în care instituţiile statului în frunte cu Parlamentul sunt discreditate şi văzute drept cuiburi de ticăloşi şi mafioţi, până la incapacitatea de a accepta rezultatele unui vot democratic şi acuzele zgomotoase că alegerile sunt fraudate, ori de câte ori nu ies aşa cum ar dori. Dar pentru a nu mai lungi povestea, am să închei spunând că n-am votat niciodată cu Corneliu Vadim Tudor de teamă să nu fie... ca acum.

Uriaşa ipocrizie II: Minciună, diversiune şi demagogie

Cea mai “mică” dintre acuzaţiile aduse de către susţinătorii lui Traian Băsescu celor 322 de parlamentari care au avut altă opţiune decât ar fi poftit domniile lor, în afară de faptul că sunt hoţi, ticăloşi, oligarhi etc., este că ar fi votat pur şi simplu la comanda şefilor de partid, precum “maimuţoii”, deoarece au fost aleşi pe mult hulitele liste. Ca nişte discuri de patefon stricate, pe(le)diştii repetă, unul câte unul şi în cor, la nesfârşit, că respectivii nu s-au consultat cu alegătorii din propriile circumscripţii înainte de a aproba propunerea de suspendare.

La o cât de sumară analiză se va vedea limpede că şi această idee este absurdă şi cu siguranţă ipocrită. În primul rând, nu reiese de nicăieri că senatorii şi deputaţii PD şi PLD înşişi s-ar fi consultat cu alegătorii lor mai mult decât ceilalţi. Poate ar fi avut surprize! Apoi, trebuie spus răspicat că dacă au existat parlamentari care să voteze în bloc, la comandă, “cu bilele la vedere” – după ce iniţial ameninţaseră că, tot în bloc, vor părăsi de-a dreptul sala de şedinţe pentru a-şi manifesta chiar mai ostentativ opoziţia, aşa cum au făcut-o în cazul învestirii Guvernului Tăriceanu II – au fost tocmai cei democraţi şi liberal-democraţi!

Lipsa (premeditată?) de logică a taberei băsesciene se împleteşte însă perfect cu minciuna sfruntată. Prima se manifestă atunci când fanii preşedintelui suspendat susţin că lucrurile ar fi stat diferit dacă aleşii pesedişti ar fi votat după cum le dicta conştiinţa, fără constrângeri de partid. Domniile lor se prefac a uita că PSD este de facto inamicul lui Băsescu, pe care nu l-au vrut niciodată preşedinte, aşa încât orice prilej de a-l detrona nu putea decât să-i bucure. Cu sau fără ordin, orice pesedist “responsabil faţă de alegătorii săi”, aceia care au votat cu Năstase în 2004, era firesc să-l dorească suspendat pe Traian Băsescu.

Minciuna apare atunci când vine vorba de PNL şi UDMR. Ambele formaţiuni au anunţat, în urma întrunirii forurilor de conducere, că lasă deplina libertate reprezentanţilor din Parlament să voteze fiecare după cum crede de cuviinţă. La vremea aceea erau chiar acuzate că nu au curaj să-şi asume clar responsabilitatea pentru suspendare, tocmai pentru că în interior părerile erau împărţite. Prin urmare, liberalii şi maghiarii au votat la liber şi... s-a ajuns la 322.

În concluzie, absolut întregul eşafodaj prin care Traian Băsescu şi prietenii săi politici au încercat să-şi discrediteze adversarii se bazează numai pe minciună, diversiune şi demagogie. Aşa încât... are 79,1% şanse de succes!!

Uriaşa ipocrizie

Încă din momentul aprobării de către Parlament a propunerii de suspendare a lui Traian Băsescu pentru încălcarea Constituţiei, susţinătorii domniei sale i-au acuzat pe cei 322 de senatori şi deputaţi care au votat-o că de fapt ei sunt aceia care comit o ilegalitate, câtă vreme Curtea Constituţională a dat un aviz negativ raportului întocmit de Comisia Voiculescu.

Dincolo de faptul că avizul Curţii este numai unul consultativ, dincolo de faptul că aceeaşi Curte în finalul respectivului aviz consemna negru pe alb că “Rămâne ca Parlamentul să decidă...”, sau că după vot a consfinţit legalitatea procedurii, constatând instituirea interimatului la funcţia de Preşedinte, unii dintre adversarii lui Traian Băsescu au reamintit că în urmă cu câţiva ani, pe vremea când la Cotroceni se afla Ion Iliescu, a existat o situaţie perfect asemănătoare. Şi atunci şeful statului a fost acuzat de încălcări ale Legii fundamentale, şi atunci Curtea Constituţională a dat un aviz negativ (încă mai limpede decât acum), şi atunci s-a trecut peste el, numai că propunerea a fost respinsă, deoarece maşina de vot pesederistă încă funcţiona impecabil. La vremea aceea, printre cei care au mers până în pânzele albe în tentativa de a-l suspenda pe Ion Iliescu s-a numărat şi Traian Băsescu însuşi, chiar dacă acum pare lovit de o foarte convenabilă amnezie. Practic, domnia sa era unul din cei o sută şi ceva de parlamentari care jucau rolul celor 322 de astăzi, cu diferenţa că atunci nu constituiau, din păcate, decât o minoritate.

Absolut năucitoare mi s-a părut în acest context declaraţia de ieri a preşedintelui suspendat, care cu o seninătate impecabil mimată încerca să manipuleze (ca să nu spun prostească în faţă) o ţară întreagă “admiţând” că atunci Parlamentul (în întregul lui!) a avut dreptate să respingă cererea de suspendare, în timp ce acum, nu Parlamentul, ci cei 322 au greşit! Aşadar, când Parlamentul ia o decizie “corectă” – apreciată ca atare în funcţie de toanele domniei sale şi de perspectiva sa, eventual diferită peste ani, asupra unor întâmplări – este o instituţie unitară, respectabilă ş.a.m.d., iar când ia una care nu-i convine este judecat pe bucăţele, cu 322 de “ticăloşi”, “hoţi”, “oligarhi”, “listaci”, etc. şi 108 “responsabili”.

Iată cum cel mai puternic argument pe care se bazează întreaga campanie a taberei pro-Băsescu are la origini o uriaşă ipocrizie. Să fie limpede pentru toată lumea: cei 322 de parlamentari de astăzi sunt exact la fel de buni sau răi, de manipulaţi sau nu, de legitimi sau ilegitimi ca şi cei de odinioară, în frunte cu Traian Băsescu! Din acest punct de vedere, faptul că cei de atunci au eşuat, iar cei de acum au avut succes nu are nicio relevanţă.

Specialitatea casei: întoarcerea armelor

După cum arată şi ultimul sondaj de opinie, realizat de CURS, Traian Băsescu are toate şansele să obţină o victorie zdrobitoare la referendum şi să se întoarcă en fanfare la Cotroceni. Deja toată lumea pare mai preocupată de ceea ce se va întâmpla pe scena politică după 19 mai.

Din punctul meu de vedere, cea mai spectaculoasă, dar şi mai previzibilă mişcare va veni din partea PSD şi PRM, care înţelegând în sfârşit dincotro bate vântul vor schimba brusc macazul, reorientându-şi atacurile către PNL şi Guvernul Tăriceanu, cu atât mai rapid şi mai îndârjit cu cât procentajul obţinut de domnul Băsescu la scrutin va fi mai mare. Manevra ar avea drept scop în primul rând recuperarea propriului electorat, deoarece cifrele arată că actualul preşedinte suspendat nu ar putea obţine un scor atât de clar (aproape dublu faţă de PD) dacă nu ar fi votat şi de o bună parte din alegătorii cu accentuate înclinaţii de stânga. În acelaşi timp, umflarea peste măsură din sondaje a Partidului Democrat demonstrează fără echivoc cât de avantajos este să te situezi de partea lui Băsescu.

Cum însă pentru PSD este deocamdată prematur să se gândească la o mutare radicală, cum ar fi alegerile anticipate, e de aşteptat ca o asemenea trecere cu arme şi bagaje în tabăra celui mai tare să nu fie, cel puţin un timp, decât la nivel declarativ. În schimb, n-ar fi exclus să apară înţelegeri de culise între social-democraţi şi pedişti, menite să ducă la o schimbare “paşnică” de guvern. Personal recunosc că sunt bântuit de multă vreme de coşmarul reconcilierii feseniste, iar recentele declaraţii ale lui Traian Băsescu, care chiar vorbea despre negocierea unei alte majorităţi parlamentare, precum şi suspecta concordie dintre “grupul de la Cluj” şi liderii democraţi, nu sunt deloc menite să mă liniştească.

Singura satisfacţie, absolut masochistă, pe care aş avea-o într-o asemenea ipoteză ar fi să văd atitudinea celor care deocamdată continuă să facă spume la gură condamnând “imorala alianţă” PNL-PSD, în frunte cu vajnicii intelectuali “de dreapta”, gen Gabriel Liiceanu. Nu am nicio îndoială că o coaliţie, altminteri la fel de bizară în aparenţă, între PD şi PSD, înfăptuită însă de noul geniu din Carpaţi, cu sau fără ajutorul “guzganului rozaliu”, li se va părea deodată foarte legitimă, numai bună să scoată ţara din criză, să asigure stabilitatea politică şi aşa mai departe. Că aşa-i la noi.

Misiune imposibilă

Pe măsură ce ziua referendumului se apropie, tot mai mulţi exegeţi ceva mai ponderaţi ai operei de factură orală a lui Traian Băsescu, pe care acesta o recită cu patos de la înălţimea tribunelor instalate prin oraşele patriei, încearcă să ne convingă că autorul nu ar vrea de fapt să spună ceea ce e evident că spune.

De pildă: când domnia sa înfierează Parlamentul, chipurile nu s-ar referi decât la “o anumită parte” a lui, celebrii 322; atunci când vorbeşte de dizolvarea Legislativului după 19 mai, în subtext nu ar viza decât o ipotetică schimbare de Constituţie; “stăpânul” de care pomenea zilele trecute nu ar fi, vezi Doamne, el însuşi, ci poporul; criminalul îndemn al aruncării aceloraşi 322 peste balustradă nu ar fi fost decât o metaforică şi mult mai paşnică (?!) azvârlire peste bord de sorginte marinărească; mult huliţii “oligarhi”, “moguli” şi “băieţi deştepţi” nu ar fi neapărat oamenii bogaţi, capitaliştii autentici, ci o categorie încă nu prea exact definită, dar întruchipată de personaje care-i sunt antipatice; declaraţia, cu subiect şi predicat, că singura religie a partidelor potrivnice lui este hoţia, nu ar reprezenta decât un simplu semnal de alarmă ş.a.m.d.

Dificultatea în care se află – sau ar trebui să se afle, admiţând că sunt de bună-credinţă – oameni precum cei 100 de intelectuali semnatari ai ultimului apel întru apărarea preşedintelui suspendat este că dacă ar începe să ia atitudine faţă de fiecare dintre afirmaţiile populiste, demagogice, politicianiste sau de-a dreptul calomnioase şi aberante din discursul băsescian, ar însemna practic să-i anihileze toate “argumentele”! Nu ar mai rămâne nimic, decât o senzaţie, o intuiţie că domnia sa se află într-adevăr de partea “bună” a baricadei.

E limpede că pentru foarte mulţi concetăţeni opţiunea pentru Traian Băsescu, la fel ca şi cea de odinioară pentru Ion Iliescu, nu are nimic de-a face cu raţiunea, fiind mai curând de natură visceral-umorală. Iată de ce, pentru adversarii săi, încercarea de a-i proba diferitele vinovăţii prin demonstraţii logice, documentate şi de bun-simţ devine un soi de “Misiune imposibilă IV”.

Oligarhul PUR (Sau PUR-ul oligarh?)

“O anumită parte a presei” – desigur cea a mogulilor răi, din punctul de vedere al preşedintelui suspendat – a pornit de câteva zile o intensă campanie prin care încearcă să demonstreze cu argumente solide ceea ce orice om, cu cât de vagi urme de inteligenţă şi bun-simţ, înţelesese deja de multă vreme, şi anume că Traian Băsescu este în fond un reprezentant cât se poate de tipic al clasei noastre politice, la fel de înconjurat de “oligarhi”, “băieţi deştepţi” şi alţi indivizi dubioşi ca şi adversarii săi pe care nu conteneşte să-i facă în fel şi chip.

În acest context, mi s-a părut foarte interesant un moment din cadrul emisiunii “Între bine şi rău” de marţi, de la postul public de televiziune. În tentativa disperată de a-şi dovedi absoluta neprihănire morală şi curăţenia sufletească, domnul Băsescu ne-a dezvăluit faptul că negocierile (ptiu, drace!) prin care în 2004 a reuşit să determine PUR-ul de atunci al lui Dan Voiculescu să intre la guvernare nu le-a purtat cu mega-oligarhul din fruntea formaţiunii (numărul doi, după Patriciu, pe propria-i listă neagră), ci cu vicepreşedintele George Copos.

Nu am nicio îndoială că “toţi oamenii preşedintelui” au răsuflat uşuraţi, convinşi o dată în plus că se află în faţa celui mai sfânt dintre sfinţii zămisliţi pe pământ românesc. Numai că, în condiţiile în care niciunul dintre jurnaliştii prezenţi la dezbateri nu a fost pe fază, vin eu şi pun o întrebare, cam retorică: oare domnul Copos nu corespunde şi dânsul semnalmentelor portretului-robot făcut de Traian Băsescu oligarhului autohton?

Păi... să vedem:
– Om de afaceri, putred de bogat, este?
(Mulţimea:) DA!
– Politician, ajuns prin sus-numita manevră ditamai vicepremier în Guvernul României, este?
(Mulţimea:) DA!
– Probleme cu Justiţia, chiar într-un caz de spălare de bani în care e implicat şi Dan Voiculescu, are?
(Mulţimea:) DA!

Şi atunci?!

Politicianism apolitic

Spuneam ieri că susţinătorii lui Traian Băsescu, profitând de gafele adversarilor, care-şi tot dau cu stângu-n dreptu’, pot pleca liniştiţi în concediu până după referendum. Urmărind gâlceava prelungită dintre ministrul Chiuariu şi Monica Macovei, pot adăuga că este chiar recomandabil să facă acest lucru, pentru a nu-şi anula avantajul graţie propriilor stângăcii.

Despre independenţa politică a doamnei Macovei n-ar fi mare lucru de spus. Domnia sa este poate neînregimentată în vreun partid, însă simpatiile sale pedisto-băsesciene sunt vizibile de la o poştă. Nicio problemă, trăim într-o ţară liberă. Totuşi, nu mi-aş fi imaginat că în încercările disperate de a-şi impune punctul de vedere, fostul ministru al Justiţiei poate folosi procedee specifice oricărui politician de duzină.

Mai întâi, trebuie remarcat că dacă, la o adică, se poate vorbi despre “un amestec brutal în treburile Justiţiei” din partea domnului Chiuariu atunci când ne referim la convorbirile sale telefonice cu procurorul-şef al DNA, Daniel Morar (în funcţie de conţinutul lor real), nu acelaşi lucru se poate spune despre încercarea de a-l revoca pe domnul Ţuluş, făcută în baza unei nefericite prevederi a legii – care îi dă dreptul ministrului Justiţiei să propună numirea şi revocarea din funcţie a procurorilor – impusă însă tocmai de Monica Macovei! Apoi, pretenţia distinsei doamne că ea însăşi nu a făcut asemenea schimbări este numai parţial adevărată: nu i-a schimbat pe cei pe care i-a pus în locul celor găsiţi la preluarea postului! O nuanţă esenţială.

Dar cel mai uluitor lucru este că doamna ex-ministru o ţine gaia-maţu încercând să ne demonstreze că succesorul său nu face distincţia dintre procurori şi judecători, câtă vreme îi acuză pe cei dintâi că sunt responsabili de lipsa unor condamnări. Personal refuz să cred că timp de aproape doi ani şi jumătate am avut în fruntea Ministerului Justiţiei o persoană care nu înţelege legătura directă dintre felul în care îşi face treaba un procuror şi rezultatele unui proces! Presa a relatat în repetate rânduri despre situaţiile în care inculpaţii au scăpat basma curată, fie prin verdicte favorabile, fie prin decizii de NUP, tocmai din cauza deficienţelor în activitatea Parchetelor, de la vicii de procedură frizând ridicolul (încât nu se poate să nu te întrebi dacă nu au fost intenţionate!) şi până la administrarea de “probe” la fel de ridicole şi şubrede în instrumentarea unui caz.

Cum sunt convins că doamna Macovei ştie la fel de bine aceste chestiuni, îmi menţin părerea că întregul ei discurs din ultima vreme face apel la mijloacele demagogice şi politicianiste proprii clasei politice de care altminteri se “delimitează” cu atâta dezgust.

Robin Hood a tras cu arcu-n baltă

Gestul de ieri al ministrului Justiţiei, Tudor Chiuariu, care în plină campanie pentru referendumul de demitere a lui Traian Băsescu s-a trezit, efectiv peste noapte, să ceară CSM revocarea din funcţie a procurorului Doru Ţuluş, seful Secţiei a II-a din DNA, este fără îndoială una dintre cele mai mari gafe pe care le putea face aşa-zisa coaliţie antiprezidenţială. Deja susţinătorii preşedintelui suspendat îşi pot lua concediu până după 19 mai, aşteptând netulburaţi previzibila victorie de proporţii a favoritului.

Prostia este cu atât mai mare cu cât, încă din momentul suspendării, Băsescu & Co. au strigat ca din gură de şarpe că adevăratul scop al acţiunii “celor 322” e acela de a putea opera schimbări la vârf în Justiţie, profitând de interimatul domnului Văcăroiu, pentru a pune beţe în roate luptei anticorupţie, duse chipurile pe culmi nebănuite de Monica Macovei.

Indiferent de justificările tânărului ministru liberal, graba cu care s-a apucat parcă intenţionat să le cânte în strună celor care şi aşa n-au văzut cu ochi buni venirea sa în funcţie naşte inevitabil suspiciuni. Chiar şi dacă am porni de la premisa foarte discutabilă că domnul Ţuluş ar fi singura frână în calea judecării şi condamnării marilor corupţi ai ţării, domnul Chiuariu ar fi trebuit să aibă răbdare până ce apele s-ar mai fi liniştit.

Desigur, ştiut fiind că până la urmă o asemenea decizie de revocare trebuie aprobată de şeful statului, se prea poate ca proaspătul ministru să-şi fi făcut socoteala că are mai mari sorţi de izbândă sub vremelnica domnie a lui Nicolae Văcăroiu. Însă tocmai aici e marea greşeală strategică. Dacă ar fi aşteptat până după tot mai probabila reîntoarcere a lui Traian Băsescu, demersul său ar fi căpătat o cu totul altă greutate, iar un veto din partea acestuia putea fi folosit inclusiv pentru a-l acuza că el este adevărata piedică în calea intensificării luptei cu corupţia. Prilej probabil de noi scandaluri, dar măcar pe fondul unei bătălii deschise, pe faţă, demnă de un Robin Hood al Justiţiei, cum i-ar plăcea domnului Chiuariu să fie socotit.

Incurabila scenarită

Cel mai recent episod al telenovelei cu vagi inserţii de reality show despre criza politică din România, acela în care misteriosul Alexandr Kondyakov este surprins într-o vizită de taină la Palatul Victoria de către spioni bine informaţi aflaţi în slujba preşedintelui suspendat, ne demonstrează o dată în plus că trăim într-o societate iremediabil bolnavă.

Chiar dacă mulţi s-au grăbit să-l blameze pentru furtuna stârnită în paharul cu apă de ploaie al campaniei electorale pe însuşi Traian Băsescu, acuzat de diversiune, eu sunt tentat să-l disculp într-o bună măsură. La urma urmelor, domnia sa nu a făcut decât să arunce o pietricică – plagiind oarecum scenariul cu “agenturili străine” al predecesorului său anterevoluţionar din fruntea statului – însă valurile stârnite au fost amplificate până la absurd de înţelepţii din presă autohtonă săriţi in corpore să o scoată.

Urmărind ieri dezbaterile pe marginea subiectului, am fost cuprins de panică, neizbutind cu nici un chip să pricep în ce constă iminentul pericol reprezentat de domnul Kondyakov şi ce anume i se reproşează: că este rus, că este consilier al preşedintelui Putin, că nu este, dar ar vrea să fie, că a fost kaghebist sau că e... mason?!

Desigur, din toată povestea, ceva-ceva tot o rămâne în conştiinţa electoratului, după cunoscutul principiu al calomniei, la asta contribuind însă din plin şi bâlbâielile premierului Tăriceanu şi ale lui Radu Stroe, fiindcă indiferent ce aveau în sacul cu care au fost prinşi, părea că miaună.

Ce n-a văzut... Madridul!

Fără îndoială că, din multe puncte de vedere, turneul electoral de week-end al lui Traian Băsescu poate fi socotit drept un succes, în special de către susţinătorii domniei sale. Început sâmbătă dimineaţa la Teatrul Naţional printre foştii şi – iată – actualii săi tovarăşi de luptă din PD într-o atmosferă incendiară, cu cântece, scandări şi tradiţionalele lacrimi de emoţie, el a culminat seara în Spania, unde mii de “căpşunari” s-au adunat în pieţele din Madrid şi Castellon.

Dincolo însă de succesul de casă al manifestărilor, imaginea unui şef de stat, fie el şi suspendat, plecat “în exil” pentru a cerşi voturile câtorva mii de compatrioţi mai mult sau mai puţin rupţi de realităţile din patria-mumă nu poate fi decât una jalnică. Îmi închipui ce trebuie să fi fost în minţile spaniolilor get-beget când au aflat că simpaticul şi guralivul cetăţean suit pe o tribună improvizată, după modelul adunărilor populare ad-hoc din Hyde Park-ul londonez este ditamai preşedinte al unei ţări proaspăt intrate în Uniunea Europeană! Presupun că nu ar fi fost cu mult mai uimiţi dacă după încheierea discursului l-ar fi văzut aşezat într-un colţ al pieţei cu o muzicuţă şi o chitară de gât, iar în faţă cu o pălărie colectoare, interpretând un program artistic!

Şi toate acestea din partea unui om politic care, nu doar că până acum nu a manifestat nici pe departe atâta grijă faţă de concetăţenii aflaţi în pribegie, dar nici în calitatea sa oficială nu a avut parte de prea multe invitaţii externe la nivel înalt. De altminteri, una dintre marile probleme cu care se va confrunta domnul Băsescu odată revenit la Cotroceni va fi circumspecţia cu care îl vor privi omologii săi din întreaga lume, nu foarte fericiţi să se afle în compania singurului preşedinte trecut printr-o procedură de suspendare şi repus în drepturi, din istoria recentă.

Meciul se joacă!

Ieri Curtea Constituţională a decis că propunerea de modificare a Legii referendumului, conform căreia Preşedintele poate fi demis cu jumătate plus unu din voturile exprimate este constituţională.

Fără să-mi schimb radical părerea (proastă) despre Curte, hotărârea mi se pare una corectă. Am scris, am scris şi iar am scris despre anomaliile actualei forme a legii. Inclusiv mult invocata Comisie de la Veneţia recomandă, de pildă, să nu existe bareme de participare pentru validarea unui referendum.

Revenind la analogia pe care o făceam, cu câteva zile în urmă, între ce se întâmplă astăzi pe scena politică şi un meci de fotbal Olanda - Albania, se poate spune că dacă noul articol 10, modificat, va intra în vigoare în timp util, şi se va aplica referendumului din 19 mai, “calificarea” încă se joacă. Misiunea “coaliţiei albaneze”, antiprezidenţiale, s-ar uşura întrucâtva, nemaifiind necesară o victorie în deplasare cu 5-0, ci doar una la limită. Totodată s-ar rezolva şi dilema electoratului ostil preşedintelui suspendat, care n-ar mai avea niciun motiv să nu iasă la vot.

Pe de altă parte însă, judecând mai ales după ultimele două sondaje de opinie, IMAS şi INSOMAR, date publicităţii, e limpede că “olandezul” Băsescu rămâne în continuare mare favorit.

A doua “demisie”

Mai toate ziarele de astăzi publică pe prima pagină declaraţia lui Traian Băsescu făcută ieri, la întâlnirea cu repezentanţii presei străine în România, conform căreia dacă va pierde la referendumul din 19 mai se va retrage din viaţa politică.

Desigur, după episodul celor “5 minute”, orice fel de declaraţie venită din partea preşedintelui suspendat trebuie privită cu multă circumspecţie. Dacă atunci multă lume a aşteptat calupuri întregi de câte 5 minute, răsfirate pe parcursul câtorva zile, nefiind foarte clar dacă ele trebuie socotite începând din momentul anunţării votului din Parlament, al întocmirii actelor oficiale de suspendare, al pronunţării verdictului Curţii Constituţionale, al publicării lui în Monitorul Oficial ş.a.m.d., nici acum lucrurile nu sunt foarte limpezi.

Prima întrebare care se pune ar fi ce înţelege domnul Băsescu prin pierderea referendumului? După cum am mai spus, demiterea domniei sale este practic imposibilă în condiţiile actualelor prevederi legale. În schimb, din punct de vedere moral şi al legitimităţii există mai multe modalităţi de a “pierde”, începând de la neprezentarea electoratului la urne într-o proporţie semnificativă, astfel încât referendumul să poată fi validat, trecând prin obţinerea unui număr de voturi mai mic decât cel din 2004, chiar şi în al doilea tur, care i-a permis accederea în funcţie şi terminând cu înregistrarea unui scor negativ, în care voturile pentru demitere sunt mai numeroase decât cele împotriva ei.

Părerea mea este că susţinătorii lui Traian Băsescu nu au motive temeinice să intre în panică. De vreme ce domnia sa a găsit pretexte, oricât de cusute cu aţă albă, pentru a se răzgândi în privinţa primei (?) “demisii”, acum îi va fi chiar mai uşor să o dea la întors. Singurul scop al declaraţiei de ieri a fost să mai creeze ceva emoţie în rândul fanilor săi în încercarea de a-i determina să iasă masiv la urne întru salvarea propriei imagini.

Tăcerea e de aur

Început chiar în ziua suspendării lui Traian Băsescu, cu manifestaţia mai mult sau mai puţin spontană din Piaţa Universităţii, sezonul mitingurilor de protest-susţinere se află în plină desfăşuare. Ieri a fost rândul PSD să facă “o demonstraţie de forţă” prin organizarea unui marş de 1 mai ca-n zilele “bune”.

Eu unul nu am înţeles niciodată rostul unor asemenea acţiuni, ca să nu mai vorbesc de eficienţa lor din punct de vedere electoral. Presupun că, cel puţin teoretic, ele ar trebui să le arate iniţiatorilor şi mai cu seamă adversarilor lor politici în ce măsură anumite idei şi principii propovăduite se bucură de un sprijin popular, fiind deci un soi de luare a pulsului electoratului, altfel decât prin intermediul sondajelor de opinie. Numai că, atunci când pentru mobilizarea “maselor” se folosesc tot felul de subterfugii, mergând de la oferirea unor porţii gratuite de mici, cârnaţi, uneori fasole, plus berea aferentă şi până la concerte muzicale ale unor formaţii sau tarafuri în vogă, nu văd cum imaginea poate fi una corectă.

Îmi vine greu să cred că ar exista fie şi un singur om care să-şi schimbe intenţiile de vot în urma participării sau asistării prin intermediul mass media la un asemenea miting, mai ales că, de cele mai multe ori, nici scopul pur propagandistic nu este atins, fiindcă întotdeauna ziarele sau televiziunile care fac relatări se vor concentra asupra aspectelor pitoreşti, cum ar fi un cetăţean mai colorat sau mai turmentat nemulţumit că micii erau prea arşi sau berea prea puţină, ori câte unul care are convingerea că participă la o acţiune de susţinere a propriului favorit când realitatea e pe dos. Toate acestea cu efecte de imagine devastatoare.

Se spune că orice fel de reclamă, chiar şi una negativă, este mai bună decât tăcerea din jurul unui subiect. Însă într-o societate sătulă de dispute politice, scandaluri şi turbulenţe, mă întreb dacă nu cumva ies mai câştigate tocmai formaţiunile care, fie datorită unei strategii, fie din lipsă de forţă organizatorică, rămân zilele acestea mai puţin vizibile, învăluite într-o aparentă aură de echilibru şi decenţă.