SĂRBĂTORI FERICITE!

ÎNCĂ O COMEDIE DE TOT PLÂNSUL

N-ar fi deloc exclus ca în vremea din urmă, sub apăsarea regimului portocaliu şi a crizei economice inclusiv mondiale, să-mi fi pierdut eu cu desăvârşire simţul umorului, dar după ce acum câteva luni nu găseam nimic amuzant într-un film încadrat de Prima TV la categoria “comedie”, iată că povestea se repetă, la un nivel chiar mai înalt, şi anume la “Globurile de Aur”, unde pelicula “50/50”, având drept subiect chinurile fizice şi tortura psihică prin care trece un tânăr de 27 de ani diagnosticat cu cancer, va concura pentru titlul de, fireşte, “comedia anului”, iar interpretul rolului principal, excelentul Joseph Gordon-Levitt, a fost nominalizat şi el la categoria “cel mai bun actor de comedie” (sau “film muzical”, ceea ce ar fi şi mai bizar, fiindcă vă asigur că nu cântă nimeni, deşi e adevărat că există lungi pasaje în care dramatismul situaţiilor e subliniat de câte o melodie adecvată).

Sigur, ca de altfel în orice film american, indiferent cât de întunecat ar fi subiectul, nu lipsesc mostrele de umor (negru), unele destul de reuşite – cum ar fi momentul în care prietenul bolnavului încearcă să-l încurajeze dându-i exemple de personalităţi publice care o duc bine-mersi după ani de zile de la diagnosticarea cancerului, printre care şi… Patrick Swayze, care murise de curând, sau când mama sa îi oferă o ceaşcă de ceai, spunându-i că… previne cancerul, tânărul atrăgându-i atenţia că acum e prea târziu, fiindcă el deja l-a făcut – însă de aici şi până la a-l considera comedie… Brrr!

“NOUL AN FĂRĂ TRAIAN!”

După biruitorul “Olé, olé, olé, olé, Ceauşescu nu mai e!” şi, la vremea lui, zadarnicul “Revelion fără Ion!”, cam ăsta ar fi sloganul firesc al românilor cu mintea întreagă, (şi) la împlinirea a 22 de ani de la declanşarea Revoluţiei în Bucureşti.

MAI BINE ACUM DECÂT MAI TÂRZIU

Întâmplarea de ieri cu depuţaţa (fostă?) pesedistă Aura Vasile – altă Buruiană (Mariana, ex-PRM) a politicii româneşti – care, conform presei, deja a plecat, iar conform lui Marian Vanghelie, sursă adeseori de mai mare încredere, nu va pleca niciodată de la PSD la UNPR, mi-a amintit de una dintre replicile mele favorite din filmele româneşti, cea rostită cu cinic optimism de magistralul Amza Pellea în Capcana mercenarilor - “cine moare acu’ nu mai moare la toamnă”, fiindcă mi se pare preferabil ca astfel de specimene să… plece din rândurile actualei opoziţii ÎNAINTE de alegeri decât să o facă, aşa cum s-a întâmplat în 2008, DUPĂ, răsturnând rezultatul scrutinului.

Iar madam Vasile, la fel ca mulţi alţi pesedişti şi liberali deja infectaţi cu virusul trădării, însă fără să manifeste încă simptomele bolii, s-ar fi, respectiv se vor regăsi, fără nicio îndoială, pe listele cu candidaţi eligibili ai USL.

EDUCAŢIE

Singura parte aproape interesantă din oricât de scurta parcă tot mult prea lunga intervenţie televizată de după întâlnirea de săptămâna trecută de la Cotroceni cu partidele (căreia nici el n-a cutezat să-i spună “consultare”) a fost aceea în care Traian Băsescu a recunoscut, cu maxima sinceritate de care e el în stare, că nu le poate face educaţie politicienilor (din opoziţie), lucru asupra căruia puţină lume mai avea îndoieli, fiindcă s-a demonstrat cu vârf şi-ndesat în anii din urmă că nu a putut să-şi educe nici măcar propriile fiice, anihilând pare-se şi bruma de influenţă pozitivă exercitată asupra lor de doamna Băsescu.

Acum, nu că educarea politicienilor din opoziţie ar intra în atribuţiile lui constituţionale şi-aşa cu desăvârşire ignorate, iar în cazul, iată, asumatului eşec, n-ar mai avea cine să le călăuzească paşii nesiguri, dar mi se pare mie sau azi deja nu e lunea (trecută) în care USL trebuia să facă anunţuri importante pentru ţară privitoare la suspendarea preşedintelui? Şi se mai aşteaptă cineva să-şi respecte promisiunile electorale?!

"EVERYBODY LOVES YOU WHEN YOU'RE DEAD"

E BINE ŞI-AŞA!

Din fericire pentru mine, am ajuns la o vârstă şi mai ales un nivel de scârbă şi dezinteres faţă de campionatul intern de fotbal care să-mi permită să mă bucur sincer pentru orice succes internaţional al unei echipe româneşti, inclusiv al eternei, fascinantei şi, din punctul meu de vedere, profund antipaticei Steaua, singura capabilă încă să acceadă, măcar o dată la cinci ani, în primăvara europeană, nu atât prin valoare, cât graţie tradiţionalului ei noroc care, de pildă – chiar dacă au apus de mult zilele când era într-adevăr o mare baftă să joci în sferturile Cupei Campionilor cu un Kuusysi Lahti evitând şase formaţii redutabile, acum pentru ai noştri nemaifiind cine ştie ce mare avantaj să cadă (aşa cum aş fi în stare să pariez că se va şi întâmpla!) cu vreun Metalist Harkov în loc de Manchester United sau Valencia – a făcut-o să nimerească într-o grupă unde oricum teoretic pornea cu prima şansă la locul doi, ocupat până la urmă cu eforturi nejustificat de mari, după un ultim meci modest şi cu un arbitraj uşor favorabil, în faţa unei echipe de pluton din campionatul… Ciprului, beneficiind, în plus, de victoria, până la urmă categorică, ce-i drept, a lui Schalke în faţa lui Maccabi, obţinută însă după ce scorul a fost deschis printr-un autogol al israelienilor care au mai ratat şi un penalty la 0-1! Da’ e bine şi-aşa, iar câtă vreme am grijă ca pumnii strânşi pe timpul partidelor să-i duc de îndată după încheiere la urechi, ca să n-aud aberaţiile lui Gigi Becali sau Mitică Dragomir, voi continua să mă bucur.

ÎN TREPTE MICI ŞI RARE

De parcă ar fi vrut cu tot dinadinsul să-mi confirme că reţinusem corect, de două zile încoace, cu ocazia discuţiilor despre Bugetul pe 2012, îl tot aud pe Victor Ponta repetând că în “viziunea” USL revenirea la TVA-ul de 19% nu se poate face decât treptat, până, hăt, prin 2016, chestie pe care n-o înţeleg în ruptul capului, câtă vreme, pe de altă parte, reprezentanţii opoziţiei continuă să susţină că mărirea lui a fost una dintre măsurile cele mai păguboase pentru economie luate de guvernulboc, iar obişnuita invocare a “stabilităţii fiscale” mi se pare ridicolă în cazul unor SCĂDERI de taxe, fiindcă nu-mi imaginez cum ar putea fi năruite planurile de afaceri ale unor companii care se pomenesc dintr-o dată că dispun de mai mulţi bani în conturi, la fel cum nu ţine nici pretextul că o astfel de scădere bruscă de cinci procente ar afecta grav, pe termen scurt, încasările bugetare, fiindcă aceiaşi reprezentanţi ai opoziţiei se laudă că, o dată veniţi la putere, nu vor mai fura miliardele de euro pe care îi sifonează pe diverse căi actualii guvernanţi, aşa încât ar avea din belşug rezerve să susţină orice fel de măsură radicală, compensând eventualele pierderi iniţiale. Ceva parcă nu se leagă. Asta ca să nu mai spun că, în urmă cu nici măcar foarte mult timp, Crin Antonescu propovăduia necesitatea introducerii urgente a unui TVA de 15% şi a unei cote unice de 10%, ca soluţii de miraculoasă relansare economică a ţării!

ADIO!

Nu ştiu ce s-a întâmplat în ultimele două minute ale meciului de aseară cu Croaţia, de la CM de handbal feminin, fiindcă n-am avut puterea să mă uit, dar ştiu că, aşa cum era de aşteptat, România a pierdut. Cu toate că tricolorele au făcut de departe cel mai bun joc de la acest turneu, eliminarea e, ca să spun aşa, pe deplin meritată, după evoluţia de ansamblu, poate cel mai apropiat de adevăr rezultat fiind înfrângerea la nouăsprezece goluri diferenţă cu Franţa, în condiţiile în care cu Brazilia – ale cărei jucătoare, în paranteză fie spus, pe monitorul meu, în mizerabila transmisiune online de la Dolce Sport, pentru care, special ca să văd aceste meciuri, am scos din buzunar patru euro plus TVA, păreau nişte băieţi vânjoşi – mi se pare un adevărat miracol că n-au fost decât cinci.

Una peste alta, cu un antrenor, altminteri simpatic, dar pe care, cel puţin în time-outuri, nu l-am auzit dând alte indicaţii tehnice decât ceva similar cu tradiţionalul “pe ei, pe ei…” şi nişte formule standard de… îmbărbătare, şi cu nişte fete trezite prea târziu şi doar parţial din amorţire nu puteam aspira la mai mult, şi teamă mi-e că aici se cam termină definitiv şi cu handbalul nostru feminin, după ce s-a terminat deja, de ani buni, cu cel masculin, cu fotbalul, voleiul, rugby-ul şi toate celelalte sporturi de echipă şi nu numai.

PROGRAM DE GUVERNARE

Dacă toţi pedeliştii şi încă mult prea numeroşii lor susţinători aproape fanatici din presă reproşează actualei opoziţii lipsa unui program alternativ la ceea ce ei continuă să numească “măsurile de austeritate absolut necesare” luate de guvernulboc, acuzându-i pe liberali şi social-democraţi că nu fac altceva decât să trăncănească la televizor, în sinea lor fiind şi ei convinşi de justeţea respectivelor măsuri, părerea mea este, dimpotrivă, că USL a elaborat un program mult prea stufos, cu zeci de pagini pe care nu le va citi nimeni niciodată dedicate fiecărui domeniu în parte (Viziunea USL pe Agricultură, pe Justiţie, pe Mediu, pe Învăţământ…), când tot ce ar trebui să facă, în condiţiile catastrofalei guvernări portocalii din ultimii ani, e să promită solemn – cu riscul de a şi dezamăgi mult mai rapid decât şi-ar dori, în cazul în care nu s-ar ţine de cuvânt – că de îndată ce va câştiga alegerile, comasate sau nu, de la anul, va anula instantaneu (cam cu viteza cu care a adoptat Alianţa DA cota unică în 2004) toate acele măsuri pe care reprezentanţii ei le-au criticat de-a lungul timpului, aducând temeinice argumente nu doar morale sau juridice, ci, poate în primul rând, economice.

Astfel, dacă tăierea salariilor cu 25% a fost o nenorocire, antrenând scăderea proporţională a veniturilor la bugetele de şomaj şi pensii, prăbuşirea consumului ş.a.m.d., USL trebuie din prima zi de guvernare să le readucă măcar la nivelul din 2010; dacă mărirea TVA la 24% a dus, contrar a ceea ce se spera, la diminuarea încasărilor bugetare, başca prăbuşirea economiei, USL trebuie să-l readucă la 19% începând chiar cu 1 ianuarie 2013 (nu treptat, în nu ştiu câţi ani, cum l-am auzit spunând pe Victor Ponta); dacă introducerea coplăţii pentru serviciile medicale e “o adevărată crimă”, atunci să o desfiinţeze urgent; dacă disponibilizările şi blocările de posturi din sistemul bugetar au făcut mai mult rău, sporind şi ele cheltuielile cu şomajul şi deficitul la bugetul de asigurări sociale, ca să nu mai spunem de crizele de personal din învăţământ, spitale, jandarmerie…, atunci să se angajeze masiv; dacă închiderea spitalelor a fost o măsură absurdă şi iresponsabilă, să le redeschidă sau să înfiinţeze altele în locul lor etc. etc. etc. Altminteri, ar însemna că toate acele “viziuni” nobile şi mobilizatoare pornesc de la ideea menţinerii măsurilor imbecile luate de regimul Băsescu-Boc, măsuri legitimate astfel drept “inevitabile” din cauza crizei economice mondiale, aşa cum pretind pedeliştii.

"WISH FOR DESTRUCTION"

“SUCCESURI”

Manchester United, Manchester City, Ajax Amsterdam, Valencia, Villarreal, Borussia Dortmund, FC Porto, Lille.

Oricât de ciudat ar părea, echipele de mai sus NU sunt capii de serie pentru tragerea la sorţi a fazei următoare a UEFA Champions League, ci formaţiile eliminate încă din grupele competiţiei în care, în schimb, continuă să joace ŢSKA Moscova, Zenit Sankt Petersburg, FC Basel sau APOEL Nicosia!


De vreo două săptămâni, cică pentru a mă relaxa şi a scăpa de nervii şi stresul talk-show-urilor politice, am comutat calculatorul şi televizoarele pe transmisiunile sportive, în care mi-am văzut favoriţii făcând următoarea brânză: Naţionala de handbal feminin s-a şi m-a chinuit, jucând efectiv de la egal la egal cu unele dintre cele mai slabe echipe de la Campionatul Mondial, Man. United a luat bătaie de la FC Basel după o evoluţie jalnică şi, cum am arătat, pleacă braţ la braţ cu “duşmanii de moarte” de la City spre Europa League (care tinde să devină, cel puţin pentru mine, mai interesantă decât Liga Campionilor, mai ales după următoarea rundă, când pariez că Arsenal o va întâlni iarăşi prematur pe Barcelona şi, fireşte, va fi eliminată), Lewis Hamilton a încheiat sezonul de Formula 1 cu un abandon, iar Ronnie O’Sullivan a ieşit iarăşi din primele tururi ale unei competiţii majore de snooker. În condiţiile astea, mai bine mă întorc la politică!

… DA’ CAM SPER DEGEABA...

La fel ca ăla din banc, care se ducea întruna să revadă o tragedie sperând că până la urmă va fi cu happy-end, mă tot uit şi eu la reluările cu ultimul minut şi jumătate al jocului de aseară cu Japonia, de la CM de handbal feminin, de când România încă avea 28-25, fără a reuşi să înţeleg raportul straniu dintre viteza mare cu care se scurg secundele şi cea, paradoxal, parcă şi mai mare cu care sporeşte numărul de goluri al asiaticelor pe tabela de marcaj, în final ajungând egal cu al nostru. Deşi ruşinea e a întregii echipe, o menţiune specială merită “foarte experimentata” Cristina Vărzaru, care n-a fost în stare să liniştească jocul în ultimele nouăsprezece secunde (!), grăbindu-se ca fata mare la măritat şi scăpând mingea ca pe o bucată de săpun ud, iar o alta antrenorul Radu Voina, pe care nu l-a dus capul să ceară măcar un time-out.

Partea cu adevărat fascinantă şi proastă în toată povestea asta e că de mâine încep jocurile... grele! Partea bună e că tricolorele sunt deja calificate în faza superioară, iar dacă la începutul competiţiei emiteau pretenţii la titlu, înseamnă că sunt destul de bune să elimine în optimi şi Croaţia, Danemarca sau Suedia (între care oricum ar fi fost greu de “ales”, neavând aşadar practic nicio importanţă dacă terminăm pe locul doi, trei sau chiar patru în grupă), nu doar mai modestele Argentina sau Uruguay, pentru care s-a creat până la urmă absurda obsesie a câştigării grupei.

EMOŢII PREMATURE

Spre deosebire de anii trecuţi, când marile emoţii începeau abia prin fazele superioare ale competiţiilor de anvergură, acum naţionala de handbal feminin a României ni le-a oferit, cu vârf şi-ndesat, încă din startul turneului final al Campionatului Mondial din Brazilia, învingând, mai întâi, cu chiu cu vai (30-28), modesta echipă a Tunisiei, după un meci în care a fost condusă şi cu trei goluri (!), iar apoi şi mai modesta formaţie a Cubei (pe care altădată o bătea la diferenţe astronomice) cu un scor (33-27) cu care într-o zi bună ar fi învins una din marile forţe ale sportului cu mingea mică.

Sigur, pot fi invocate numeroasele absenţe din lot, începând cu teoretic cea mai bună jucătoare a noastră, Cristina Neagu (care din nefericire pare să se fi născut accidentată, astfel încât mai mult am auzit de ea decât am şi văzut-o în teren), lipsa de concentrare specifică partidelor cu adversari slabi sau faptul că s-au văzut destule cazuri când echipa ce avea să devină campioană mondială abia a ieşit din grupele preliminare, însă la felul în care au evoluat tricolorele tare mă tem ca emoţiile de care vorbeam să nu şi dispară la fel de prematur cum au apărut. Sper din suflet să mă înşel!

REZUMAT

După ce, la începutul săptămânii trecute, în urma unor lupte crâncene, Opoziţia a izbutit răsunătoarea (contra)performanţă de a-l înlocui din fruntea Senatului pe măcar inofensivul Geoană – de care trebuie să fii inimaginabil de fricos ca să te temi că ar putea reprezinta vreo ameninţare, de orice fel, aşa cum se teme ditamai USL-ul! – cu unul din oamenii de vază ai… Puterii, Vasile Blaga, alde Ponta şi Antonescu s-au mai dus şi cu pâra la Curtea Constituţională, nemulţumiţi că n-au fost lăsaţi să pună în aplicare una dintre nenumăratele decizii cu desăvârşire stupide date de aceasta de-a lungul timpului (ultima dintre ele, privitoare la amânarea plăţii drepturilor salariale câştigate în instanţă până în 2016, fiind pronunţată, culmea ironiei, chiar în aceeaşi zi!), decizie care – cel puţin aşa cum au înţeles-o ei – ar fi trebuit cică să le permită să-l înlocuiască după bunul lor plac pe Geoană cu Corlăţean, fără a mai fi necesar vreun vot sau, în orice caz, fără ca altcineva în afară de PSD să aibă dreptul de a desemna un nou candidat. De toată jena!

"NUNTA"

ULTIMA CURSĂ

Oribil final de sezon în Formula 1, cu echipa Red Bull mimând jalnic nişte probleme tehnice la maşina lui Vettel doar pentru ca, pe de-o parte, să-l menţină pe neamţ în centrul atenţiei camerelor de luat vederi – spre încântarea sponsorilor, care se plânseseră că de-a lungul anului a cam fost ignorat, dată fiind maniera autoritară în care a dominat competiţia –, iar pe de alta, să-i ofere coechipierului său şansa, din fericire nevalorificată, de a deveni vicecampion mondial; cu acelaşi Vettel comparându-se aiurea-n tramvai şi lipsit de cel mai elementar bun-simţ al ridicolului cu Ayrton Senna, care în condiţii infinit mai dificile (şi adevărate!) A CÂŞTIGAT cursa braziliană, nu a ieşit doar pe locul doi, cum s-a întâmplat cu germanul ieri; cu Hamilton abandonând, culmea, din cauza unor probleme tehnice identice, numai că reale, cu cele invocate de Vettel; şi cu o victorie oricum îndoielnică a lui Webber, care, ca o dovadă în plus pentru faptul că ar fi făcut mai bine să se fi retras, poate cu ani în urmă, eventual înainte de a se apuca, declara de curând că sistemul DRS (pe care, în paranteză fie spus, nu-l agreez nici eu, fiindcă mi se pare că asigură doar o spoială de spectacol în plus, facilitând în mod artificial şi incorect depăşirile) ar trebui interzis, dar nu din motivele de mai sus, ci din pricină că el însuşi, Webber, a avut probleme în a stăpâni maşina atunci când l-a folosit, ceea ce înseamnă practic o recunoaştere făţişă a neputinţei sale în raport cu toţi ceilalţi piloţi care l-au folosit cu succes şi fără să se plângă. Aştept, fără mari speranţe, sezonul viitor.

"DYING FOR AN ANGEL"

IEFTIN

Aproape că nu există dezbatere televizată în care, venind vorba despre alegeri în general şi despre cele de anul viitor în special, vreun ceva analist (de obicei acelaşi ubicuu Bogdan Chirieac!) să nu pomenească despre mita electorală, constând în pungi cu mălai, sticle de ulei, pui, găleţi, sacoşe (pline sau goale) şi alte mărunţişuri de-astea, cu un aer de profund dispreţ voalat şi uşoară compătimire trucată nu atât faţă de politicienii care o dau, cât faţă de amărâţii care o acceptă, dispreţ şi compătimire pe care poate nu le-ar mai avea dacă vreun partid s-ar apuca să distribuie, în locul obişnuitelor fleacuri, fie şi cele mai ieftine modele de telefoane mobile, MP3 playere sau aparate foto, caz în care n-am nicio îndoială că s-ar călca în picioare să le înhaţe chiar şi alegători la costum şi cravată cu câte un iPhone în buzunar. C-aşa-i românul.

ÎNTOARCEREA HIENELOR

Dincolo de obişnuita prestaţie ridicolă a lui Geoană, care, dacă ar fi fost să uit, mi-a reamintit la urma urmelor poate unul din cele mai mărunte defecte pentru care nici colegii lui care tocmai l-au dat afară din partid cu rânjete de satisfacţie, nici liberalii, în frunte cu Crin Antonescu, pe care la vremea aceea îl simpatizam mai mult decât acum şi pentru care chiar votasem, şi nici măcar spectrul, între timp devenit sinistră realitate, de a fi obligat să-l mai înghit pe Băsescu încă cinci ani nu m-au convins să ies din casă la turul doi al alegerilor din 2009, tot ce am reţinut din fojgăiala pesedistă de ieri de pe la televiziunile de ştiri au fost, pe de-o parte, incredibila aroganţă, de muţunache nesimţit şi care nici măcar n-a ajuns încă (iar personal sper din suflet să nici nu ajungă vreodată!) într-o demnitate care să justifice cât de cât un asemenea aer de superioritate, a actualului lider PSD, Victor Ponta, care într-o intervenţie de numai câteva minute, la începutul şedinţei, a simţit nevoia imperioasă de a ironiza şi admonesta de nu mai puţin de trei ori presa pentru, vezi Doamne, “interesul manifestat faţă de binele PSD-ului”, cu toate că aranjase acea intervenţie special pentru ea, ulterior alungând-o din sală, iar pe de alta, nu atât spectaculoasa transformare, cât înfricoşătoarea revenire, ca de film horror, la aspectul lor natural dintotdeauna, de hiene hămesite gata să se gudure pe lângă oricine are puterea de moment în partid şi să sfâşie pe oricine cade în dizgraţie, a tuturor pesediştilor care de câţiva ani s-au deghizat în mieluşei neprihăniţi şi apar public să-şi exprime ipocrita dezaprobare faţă de imoralitatea, corupţia şi apucăturile nedemocratice ale fraţilor de-o mamă fesenisto-comunistă de la PD-L, aidoma lor. De toată scârba!

PRIMARUL NEPRINS…

După ce, în urmă cu vreo trei ani, la preluarea mandatului, Emil Boc se lăuda că împărţirea funcţiilor din administraţie, până la nivelul femeilor de serviciu şi al paznicilor de noapte, pe criterii politice, realizată împreună cu aliaţii săi de nădejde de-atunci, pesediştii, este doar o demonstraţie de maximă onestitate, câtă vreme se face deschis, pe bază de acte normative asumate, şi nu oarecum pe-ascuns, ca până atunci, zilele trecute, referindu-se la faptele de vitejie ale colegului său de partid şi succesor aproape numit de el însuşi în fruncea Clujului, Apostu, a făcut încă un pas decisiv în “reformarea şi modernizarea statului român”, trasând o linie de distincţie cât se poate de clară între, pe de-o parte, calităţile manageriale şi de bun gospodar ale unui primar în funcţie şi, pe de alta, eventuala sa activitate infracţională, de şpăgar ordinar, care-l face negustor cinstit cel puţin până e prins. Ca să ştim la ce să ne mai aşteptăm…

PREA MULT SAU PREA PUŢIN

Uitându-mă la dezbaterile de la sfârşitul săptămânii trecute prilejuite de propunerea, venită încă nu se ştie precis de unde, ca renta viageră pentru sportivi să fie acordată numai după vârsta de 30 de ani, şi nu din momentul retragerii, ca până acum, motiv pentru care unii dintre cei aflaţi în activitate ameniţă cu boicotarea Olimpiadei de anul viitor, mă gândeam – amintindu-mi inclusiv de relativ recent încheiatele Campionate Mondiale de Gimnastică, unde “fetele noastre” au luat fix praful de pe tobă, şi judecând în general după rezultatele din ultimul timp, care sunt cu mult mai proaste nu doar faţă de cele din vremurile de, altfel, nu-i aşa?, tristă amintire ale “Epocii de Aur”, ci şi faţă de acum 10-15 ani, înainte ca, de pildă, renta amintită să se fi inventat, iar indemnizaţiile pentru o medalie olimpică sau mondială să fi crescut de la un buchet de flori şi câteva bătăi tovărăşeşti pe spate la, totuşi, zeci de mii de euro – mă gândeam, aşadar, că sportivii români primesc, fie, paradoxal, PREA MULŢI bani, fie, şi mai paradoxal, PREA PUŢINI, având nevoie de mai mulţi pentru a atinge performanţele obţinute odinioară cu şi mai puţini. E limpede că numai exact cât trebuie nu primesc!

"STAND UP AND FIGHT"

VORBE GRAVE

În perspectiva noului val de interminabile discuţii contradictorii zadarnice pe care anunţul liderilor USL despre… posibilul anunţ al unei eventuale tentative de suspendare a lui Băsescu îl va isca în presă, mă întreb şi eu, mai mult sau mai puţin retoric, stârnit de cei care cataloghează diferitele declaraţii scandaloase ale preşedintelui drept simple opinii şi nu “fapte grave prin care se încalcă prevederile Constituţiei” (acesta fiind citatul exact, nicidecum “încălcări grave ale Constituţiei”, cum deja l-am auzit citând din mintea-i obosită pe un pupincurist băsist de nădejde, care se pretinde jurist!): cum ar fi dacă Băsescu s-ar apuca, de pildă, nu să spânzure ţigani pe stradă şi să împuşte evrei cu mâna lui, ceea ce ar însemna într-adevăr nişte “fapte”, ci doar să le ceară autorităţilor – Jandarmerie, Poliţie etc. –, de la înălţimea funcţiei sale, fie şi numai într-un interviu la TVR sau RRA, să facă asta, aşa cum le cere magistraţilor să nu mai dea sentinţe care presupun despăgubiri de la Buget? Ar încălca sau nu Constituţia (să zicem, pe la Capitolul II, privitor la “dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică”)? Şi, indiferent dacă vreun Eckstein-Kovacs sau altul ar considera că n-o face, ci doar “îşi exprimă o părere, ca oricare cetăţean”, e oare posibil, ca să nu spun mai mult decât probabil, să fie “suspendat” de la toate reuniunile internaţionale, amendat de organizaţiile împotriva discriminării, condamnat în mod public de liderii statelor civilizate etc.?

TRUCURI IEFTINE

Nu ştiu în urma căror studii sofisticate or fi ajuns cei de la Antena 3 la concluzia că începerea buletinelor de ştiri cu două minute mai devreme decât ora exactă poate să mai ciupească vreo câţiva telespectatori ai principalului post concurent – care, la rândul lui, probabil de teama CNA-ului, care odinioară aplica amenzi usturătoare Antenei 1 şi ProTV-ului pentru asemenea mizerii, nu le începe decât cu unul – dar la mine, de pildă, chestia nu prea funcţionează, fiindcă, punctual fiind şi având tendinţa să deschid televizorul pe la fix, mă pomenesc inevitabil la mijlocul principalei ştiri a momentului, astfel încât, pentru a o înţelege ca lumea, comut imediat dincolo ca s-o aud de la început şi pe-ndelete.

Tot aşa, nu mă impresionează câtuşi de puţin statisticile pe care cele două posturi le prezintă exasperant de frecvent pentru a demonstra că sunt, ambele (?!), “numărul unu pe piaţa de ştiri”, numai că pe segmente orare diferite, fiecare la altă categorie de vârstă, profesională ş.a.m.d. Cât despre mai noua găselniţă, de a prezenta într-o bandă, în partea de sus a ecranului, de îndată ce a început un buletin informativ, subiectele de la următorul, pe lângă că, uneori, încercând s-o citesc, pierd esenţialul ştirii curente, mi se pare uşor absurdă, fiindcă te-ai aştepta ca peste o oră să afli ce s-a mai întâmplat între timp, nu informaţii pe care postul le deţine deja, dar, aşa, de-al naibii, nu ţi le dezvăluie încă pe larg.

BĂSESCU 2

După ce, în primele zile de la izbucnirea scandalului din PSD, practic toţi analiştii se întrebau nedumeriţi ce le-o fi căşunat aşa, din senin, liderilor partidului pe bietul Geoană, acum, în special cei de la Antena 3, inclusiv invitatul cu adevărat special de-aseară, Cristian Tudor Popescu, altminteri mai apropiat de postul rival, par să se fi lămurit subit cât de rău e fostul contracandidat al lui Băsescu la preşedinţie (pe care, în paranteză fie spus, tot ei ni l-au băgat pe gât, în primul tur susţinându-l făţiş chiar în detrimentul lui Crin Antonescu!), dar nu atât pentru ce a făcut recent, ci aşa, de-a lungul întregii sale cariere politice, ba schimbând taberele după cum i-a venit bine, ba nedemisionând când a promis şi chiar ar fi trebuit s-o facă, ba înhăitându-se cu tot felul de personaje dubioase, ba având faţă de adversarii din partid exact aceeaşi atitudine autoritar-nedemocratică pe care o au ei faţă de el acum etc., într-un cuvânt nefiind cu nimic mai breaz, dar, zic eu, nici mai ticălos, decât restul încă tovarăşilor săi pesedişti!

În fond şi la urma urmei, se prea poate să aibă dreptate. Pentru că tot am pomenit însă de Crin Antonescu, constat că liderul liberal are aceeaşi mână proastă în a-şi alege aliaţii şi colaboratorii ca şi Traian Băsescu (care e nevoit să-i reevalueze periodic pe-ai lui, ajungând de fiecare dată la concluzii diametral opuse)! Altfel nu se explică de ce în urmă cu numai doi ani îl socotea pe Geoană atât de bun încât să meargă cu el efectiv de mânuţă în campania electorală (ca Băsescu cu Tăriceanu în 2004!), ba chiar să ia parte la caraghioasa lui manifestare de bucurie de după anunţarea primelor rezultate – semn că-l iertase şi pentru întâlnirea de taină cu Vîntu şi pentru gogomăniile debitate la dezbaterea finală –, iar acum atât de rău încât să merite dat afară practic din USL, demers pe care îl sprijină cu tărie. Astfel stând lucrurile, cine ştie ce părere va avea domnul Antonescu peste alţi doi ani (dacă nu şi mai devreme!) despre însuşi Victor Ponta, pe care acum îl prezintă drept viitorul premier de mare nădejde al ţării şi garantul alegerii sale ca preşedinte în 2014!

O REGULĂ CIUDATĂ

În weekendul acesta m-am uitat nu doar, ca de obicei, la antrenamentele, calificările şi cursa de Formula 1, bucurându-mă să-l văd din nou câştigător, după multă vreme, pe Lewis Hamilton, chiar dacă, fără nicio exagerare, cel care a strălucit prin… absenţă a fost Sebastian Vettel, forţat să abandoneze după primul viraj, din cauza unei pene de cauciuc, fiindcă s-a demonstrat o dată în plus şi enorma diferenţă dintre el şi coechipierul său Mark Webber, incapabil să-l suplinească prinzând măcar podiumul, dar şi faptul că în absenţa lui competiţia e relativ echilibrată, Red Bull nemaipărând o echipă miraculoasă, de unde se poate trage trista concluzie că până la urmă miraculos o fi naibii într-adevăr pilotul german, ci şi la cursele de GP2, pe care altfel le urmăresc doar sporadic, însă de data aceasta a participat, din păcate fără să facă vreo brânză, şi românul Mihai Marinescu, fiind stupefiat să constat ce aiurea este regulamentul – adoptat, conform spuselor comentatorilor, şi de alte sporturi cu motor! –, care prevede ca primii clasaţi din cursa inaugurală să pornească în cea de-a doua, aşa-zisă “de sprint”, mai scurtă, în ordine inversă, locul opt transformându-se automat în pole position, ceea ce-l face, poate exceptând podiumul, cel mai râvnit, astfel încât, mai ales pe circuitele unde se ştie că se depăşeşte cu mare dificultate, precum cel din Abu Dhabi, concurenţii de pe patru, cinci, şase şi şapte, altminteri ameninţaţi cu intrarea în anonimat, pot ajunge să se bată de la un moment dat nu pentru un loc mai în faţă, cum ar fi normal, ci pentru unul mai în urmă, care le dă o bună şansă de victorie a doua zi, procedură împrumutată poate din schiul alpin, numai că acolo ea se aplică în cadrul aceleiaşi curse, respectiv primii clasaţi din manşa întâi pornesc ultimii în manşa a doua, ceea ce asigură şi pentru public un spor de spectaculozitate, plus că, spre deosebire de cursele auto, unde în anumite limite se mai poate, este practic imposibil pentru concurenţi să-şi “aleagă” poziţia pe care şi-ar dori să termine. Bizar!

"IN THESE WALLS"

OPTIMISM PATOLOGIC

Oricât de greu pare de crezut, la sfârşitul anului de diz-graţie 2011, după alţi doi şi înainte de, să sperăm, doar încă unul cu certitudine la fel de guvernare portocalie, încă mai există nu doar români de rând – care pot fi ori trăitori într-un colţ uitat de ţară şi cu studiile întrerupte brusc în clasa a doua la frageda vârstă de treizeci şi cinci de ani, ori pur şi simplu idioţi din naştere –, ci şi ziarişti (chiar dacă de la grupul Evenimentul Zilei/Capital, deci cam la fel ca ultimii) care să debordeze de un asemenea optimism patologic încât să titreze: “Ne pregătim: O nouă (sublinierea îmi aparţine) autostradă ne va lega de Occident” (de parcă ar fi măcar a cincea sau a şasea, de ne-am şi săturat de ele şi nici nu mai ştim prin ce puncte de vamă să le scoatem ca să nu se urce deja unele peste altele la ce ţară mărunţică avem!), după care să înceapă articolul astfel: “România şi Serbia caută surse de finanţare pentru construcţia autostrăzii… a anunţat vineri premierul român Emil Boc…”. Alte comentarii sunt de prisos.

ALEGERE, NUMIRE, SCHIMBARE, REVOCARE…

Oricât de caraghios mi s-a părut dintotdeauna Mircea Geoană, trebuie să recunosc că, în măsura foarte mică în care mă interesează soarta PSD, l-am preferat şi-l prefer oricând nu doar, fireşte, lui Ion Iliescu sau Adrian Năstase, ci şi lui Victor Ponta, pe care-l socotesc încă şi mai jalnic, din toate punctele de vedere, aşa încât, dacă n-ar fi oricum prea mult spus, “dezamăgirea” ultimelor două zile de turbulenţe şi absurd conflict pesedisto-pesedist nu mi s-a părut nicidecum actualul lider social-democrat, ci senatorul Dan Şova, până acum una din puţinele figuri rezonabile de pe-acolo, care însă ieri încerca să ne prostească pe toţi în… faţa micilor ecrane, susţinând sus şi tare că întreaga nebunie a pornit de la confuzia făcută, în special de presă, între procedura de “schimbare” din funcţie şi cea de “revocare” a lui Geoană. Cum ar veni, pesediştii nu voiau să-l revoce, ci doar să-l schimbe un pic, prin acea “rocadă” (alt cunoscut termen juridic?!) cu Titus Corlăţean, de parcă alegerea era la cheremul lor. Sigur că procedurile sunt diferite, dar nu pot fi aplicate, pentru aceeaşi funcţie, după cum i se năzare cine ştie cui. Că mâine-poimâine o să ne pomenim că extinde cineva teoria şi la preşedintele ţării, oricare ar fi el, socotind că, în anumite condiţii, când, de pildă, partidul care l-a propulsat la Cotroceni nu mai e mulţumit de prestaţia sa, poate fi înlocuit la mijlocul mandatului. Şi va veni iarăşi vreun Şova de-ăsta să ne certe că facem confuzie între procedura de alegere, prin vot universal, şi cea de numire sau schimbare.

HAI SĂ NE CĂCĂM ÎN PLOAIE!

Cam aşa poate fi sintetizată inţiativa pesediştilor de a-l schimba, hodoronc-tronc, pe Mircea Geoană de la preşedinţia Senatului. Dacă pe Băsescu nu-l pot suspenda, încearcă şi ei cu cine le e mai la-ndemână.

Cât despre bietul Geoană, după ce acum vreo doi ani o dăduse în bară cu o vizită la Moscova, acum o zbârceşte cu una la Washington! Om fără noroc. Probabil că engleza lui impecabilă i-a complexat pe alde Ponta şi mai ales Antonescu, care, nu ştiu de ce, dar mă îndoiesc că a pus mâna să-şi perfecţioneze măcar franceza aia aproximativă, ca să nu ne facem de râs şi cu el în cazul – din ce în ce mai improbabil după părerea mea, cu regret o spun – în care va ajunge vreodată preşedinte.

De altfel, Crin ar trebui să studieze cu mare atenţie atât înregistrările cu intervenţiile sale de ieri de pe la televiziuni, cât şi pe cele cu ale lui Geoană. Pe primele pentru a realiza pe deplin ce aer caraghios avea deja în primele momente când a fost pus să comenteze mişcările bruşte ale cică “partenerilor” de alianţă, iar pe celelalte ca să vadă cum va arăta nu peste multă vreme, când o să afle surprizele pregătite de aceiaşi “parteneri” chiar pentru el, cum ar fi, de pildă, o altă “rocadă”, între candidaţii PNL şi PSD la funcţiile de preşedinte, respectiv premier sau de-a dreptul vreo nouă împlinire a visurilor lui Băsescu de refacere a FSN. Că USL tot se îndreaptă vertiginos spre sub 50% în sondaje!

DACĂ

Întregul discurs al lui Băsescu de la sfârşitul săptămânii trecute – când a făcut cu ou şi cu oţet Justiţia fiindcă îndrăzneşte să dea sentinţe prin care statul e obligat să plătească despăgubiri usturătoare, grevând chipurile pe şi-aşa debilul Buget pe care puterea portocalie binevoieşte să-l rupă de la gura propriei clientele – ar fi avut un cât de mic sens dacă, la rândul său, guvernulboc ar fi avut prevederea (fiindcă tupeul şi dispreţul faţă de valorile democratice şi, în ultimă instanţă, de bun-simţ nu mă îndoiesc că-i prisosesc!) ca, în loc să emită tot felul de hotărâri şi ordonanţe prin care să stabilească termene precise până la care se angaja să-şi achite obligaţiile, ca, de pildă, revenirea salariilor la nivelul dinaintea tăierilor începând cu 1 ianuarie 2011 (astfel încât, neîntâmplându-se, de pe 2 ianuarie se afla deja în ilegalitate şi orice instanţă din lume, inclusiv de prin triburile africane izolate, ar fi dat câştig de cauză oricui ar fi acţionat autorităţile în judecată), în loc de asta aşadar, ar fi trecut prin Parlamentul dominat de trepăduşii lui o lege simplă şi clară care să prevadă ceva de genul “pe durata actualului mandat, Guvernul României are dreptul să facă orice şi n-are absolut nicio obligaţie de natură financiară”, situaţie în care, într-adevăr, orice decizie a instanţelor care să impună guvernului plata fie şi a unui singur leu ar fi fost o grosolană eroare judiciară. Cum însă, cel puţin deocamdată, nu există un asemenea act normativ, intervenţia lui Băsescu e doar o nouă demonstraţie de stupiditate şi nesimţire.

"WRONG"

P.S.

Pe lângă faptul că recensământul acesta, care nici nu ştiu dacă într-adevăr tocmai s-a încheiat sau va continua la nesfârşit, cum reieşea dintr-un titlu citit de mine ieri pe ecranul unui televizor cu sonorul tăiat, a scos la rampă încă un personaj dintre acelea altminteri inimaginabil de incompetente şi penibile despre care afli, nici măcar numai cu stupoare, ci de-a dreptul cu groază, că se află de ani şi ani de zile în funcţii importante, unde, până când n-au mai avut încotro sau n-au mai rezistat tentaţiei de a-şi da în petic, au avut mai degrabă şansa decât bunul simţ de a merge pe burtă, aşa cum s-a întâmplat, de pildă, deşi într-un fel la scară mai măruntă, în urmă cu – oricât de greu ar fi de crezut că a trecut atâta – deja aproape fix un an cu poliglotul comisar Şoric, iar acum cu nici nu e foarte limpede dacă demisionarul preşedinte al INS, Voineagu, mie mi-a ridicat la un moment dat, când am văzut halul de cică organizare, întrebarea dacă nu cumva a fost conceput de la bun început ca o sursă de venituri bugetare suplimentare, prin amenzile ce ar putea fi aplicate cu mare uşurinţă şi teoretic perfectă justificare sutelor de mii, dacă nu milioanelor de cetăţeni care fie “au refuzat” să-şi divulge CNP-urile, fie “s-au sustras” chipurile din rea-voinţă de la datoria de a fi recenzaţi, deşi de fapt, exact ca-ntr-un celebru banc, nu ei se ascundeau, ci nu-i căuta nimeni. La o socoteală simplă, sumele astfel adunate nici n-ar fi de neglijat.

(CA) O ŞTOARFĂ

NIMIC DESPRE FOTBAL…

La fel cum în cinematografele sau chiar teatrele noastre, indiferent cât de goală ar fi sala sau de rafinat spectacolul, este imposibil să nu dai fie peste perechea de fete bătrâne care-şi povestesc neîncetat una alteia, în şoapte stridente, mai degrabă visele despre decât adevăratele aventuri cu bărbaţi, de obicei însuraţi, şi se opresc doar ca să chicotească zgomotos de câte ori apare pe ecran vreun Brad Pitt sau George Clooney într-o ipostază mai macho, fie peste golănaşii care la scenele fierbinţi nu se pot abţine să nu lanseze îndemnuri obscene, pe stadioanele româneşti, cu tribune şi-aşa dezolant de pustii, uneori chiar şi la “marile derby-uri”, aproape că nu trec două-trei etape să nu se întâmple câte un incident dacă nu la fel de grav precum cel de aseară de la Ploieşti, când un spectator descreierat a pătruns nestingherit pe terenul de joc încăierându-se cu jucătorii oaspeţi, oricum similare.

Ce vreau să spun e că trebuie să fim o naţie cu totul şi cu totul… aparte, cel puţin între cele europene, ca din zece spectatori la un film bun sau la o piesă de teatru măcar trei-patru să fie turbulenţi, iar din câteva sute, hai mii, la un meci de fotbal să nu lipsească nişte huligani care să provoace scene de o violenţă rar întâlnită până şi pe arenele unde la fiecare partidă asistă ZECI de mii de suporteri înfocaţi – şi încă ai unor echipe adevărate, nu ai unor surogate ca ale noastre –, astfel încât te-ai gândi că “baza de selecţie” pentru tot felul de degeneraţi e cu mult mai mare. Sigur că la noi poate fi şi o chestiune de legislaţie sau una de organizare, dar mie tot mi se pare că în primul rând e una de (lipsă de) civilizaţie.

(Şi când mă gândesc că astăzi intenţionam să scriu despre fabulosul Chelsea-Arsenal 3-5, din Premier League!)

"WOLF AND THE MOON"

NIŞTE CÂRCOTAŞI

Nu m-am uitat aseară la “ediţia specială” a Cronicii Cârcotaşilor decât vreo zece minute, până au fost prezentaţi toţi invitaţii, după ce deja mă lămurisem că nu va fi nimic amuzant, ci dimpotrivă, însă mi-am amintit cum, cu vreo două zile în urmă, când apăruse în premieră ştirea că Huidu se va retrage din viaţa publică, Victor Ciutacu, prezent în studioul Antenei 3, îşi dădea cu părerea fermă că şi Găinuşă ar face bine să procedeze cam la fel, sau oricum să se apuce de alt gen de emisiune, fiindcă faptele fostului său coleg şi probabil încă prieten îi vor ştirbi şi lui decisiv credibilitatea, de parcă dacă domnul Ciutacu ar face – Doamne fereşte! – ceva asemănător cu ce a făcut Huidu, tot trustul Intact, la care e nu doar angajat, ci de-a dreptul ceva şef, ar trebui să tragă obloanele!

Pe aceeaşi logică bizară, în primele zile după accidentul lui Huidu, Mircea Badea, tot la Antena 3, o ţinea gaia-maţu că fostul cârcotaş nici măcar n-ar mai fi trebuit să se urce (vreodată) la volan, însă nu atât din pricina rănii la cap suferite anul trecut în Austria, pe pârtie, cât pentru faptul că opinia publică, fiind la curent cu ea, oricum l-ar fi blamat, acuzându-l de iresponsabilitate, în eventualitatea (între timp devenită, din păcate, realitate) unui accident, teorie ce însă i se poate aplica şi lui Badea însuşi, care ar cam trebui să se lase de şofat, de vreme ce aceeaşi opinie publică, sau mai curând o (altă) parte a ei, îl consideră un individ violent şi impulsiv, astfel încât în cazul unui accident mai mult sau mai puţin similar cu al lui Huidu fără îndoială că l-ar socoti din capul locului vinovat.

LOVITURA DE STAT SE AMÂNĂ

Fireşte că într-o ţară ca România, dincolo de faptul că la dineul oficial icrele or fi fost negre şi vinul vechi, nici restul manifestărilor dedicate Regelui Mihai cu ocazia împlinirii a 90 de ani de viaţă nu aveau cum să decurgă perfect, lucru repetat încă de ieri la nesfârşit nu doar, cu nemăsurată satisfacţie, de o anumită parte a presei, ostilă Majestăţii Sale numai din prea multă obedienţă faţă de marele pigmeu absent, Traian Băsescu, ci şi, cu bine jucată sinceră mâhnire, de – să luăm un exemplu la întâmplare – Antena 3, transformată peste noapte – dimpotrivă, din prea multă ură faţă de acelaşi mare pigmeu absent – într-un soi de bizar instrument de propagandă monarhistă, mai degrabă deşănţată dacă te gâdeşti la văditele simpatii stângist-pesediste de până mai ieri ale majorităţii realizatorilor de-acolo şi mai ales la originile securiste dovedite cu acte în regulă ale patronului, care probabil că speră acum să-şi scoată partidul din eternul 1% electoral cu ajutorul celor de cinci-şase, hai zece, ori mai mulţi simpatizanţi sinceri şi poate încă pe-atâţi de circumstanţă, cât mai e la modă, respectiv o săptămână-două, ai formei de guvernământ alternative la actuala nenorocită de republică pedelistă.

Cât despre amintita absenţă a celui care la ora când Regele vorbea în Parlament se plimba prin anticamera lui Barroso cu mâinile în buzunare, descheiat la haină şi cu cravata strâmbă, de parcă tocmai se ridicase de sub vreo masă de birt, mie mi se pare că, la fel ca şi celelalte, ale unor Boc, Igaş, Anastase, Udrea, Funeriu etc., e aproape o dovadă de minim bun-simţ: apariţia lor la un asemenea eveniment istoric solemn ar fi semănat cu intrarea galeriei lui Dinamo în Biblioteca Academiei după o înfrângere a echipei favorite pe teren propriu în faţa Stelei.

E GROASĂ!

Nu ştiu exact când, unde şi de ce a mai vorbit Băsescu zilele astea, dar aseară am apucat să văd, titrate de un post de televiziune, ceva declaraţii de-ale lui conform cărora la anul nu se impozitează pensiile, nu se taie salariile şi în general va fi binişor.

Sigur, naivii şi imbecilii care continuă să dea măcar doi bani găuriţi pe spusele cu iz de promisiune ale individului or fi răsuflat uşuraţi şi se vor fi dus la culcare cu zâmbete largi pe chipuri, însă pe mine m-au trecut fiori reci. E groasă!

UN OM ÎN PLUS

Uitându-mă ieri la Manchester United – Manchester City (1-6!!), şi chiar, foarte pe sărite, comutând numai cât să văd dacă s-a mai schimbat scorul, la QPR-Chelsea (1-0!), din Premier League, mă gândeam la un lucru pe care l-am observat de ceva vreme, şi anume că, în fotbalul… nu neapărat mare, dar adevărat, spre deosebire de ceea ce parcă îmi amintesc că se mai întâmpla în tinereţea mea, când o echipă rămasă în inferioritate numerică lupta cu eroism izbutind să păstreze dacă nu echilibrul în joc, măcar un rezultat favorabil, eventual “băgând autobaza în poartă”, acum, când jocul s-a mai rafinat, iar raportul de forţe, inclusiv în meciurile internaţionale, s-a nivelat, eliminarea unui jucător este aproape întotdeauna decisivă, aducând cu sine victoria echipei care beneficiază de omul în plus.

Am subliniat însă că mă refer doar la fotbalul adevărat, nu la caricatura de sport cu mingea rotundă dintre două echipe iniţial de unsprezece jucători, care se numeşte, în mod abuziv, tot “fotbal”, practicat în România, fiindcă printre puţinele excepţii de la regula de mai sus se numără exact meciurile din cupele europene în care ai noştri (Vaslui, Oţelul…) ajung să joace în superioritate, dar sunt dominaţi copios şi sfârşesc prin a încasa gol(uri).

"CUTS LIKE A KNIFE"

ŞI DUPĂ PROCES...

“Scandalul pixelului albastru”, revenit ieri, preţ de câteva ore, mai degrabă în atenţia presei decât a opiniei publice în urma unei sentinţe judecătoreşti oricum stupide, nu are decât un singur, dar mare şi incontestabil merit: a demonstrat o dată pentru totdeauna şi fără putinţă de tăgadă, fie imbecilitatea absolută, frizând oligofrenia, fie slugărnicia dusă dincolo de orice limită îngăduită unei făpturi omeneşti a oricui continuă să susţină că filmuleţul cu Băsescu lovind golăneşte un copil este un trucaj, în ciuda atitudinilor cât se poate de grăitoare ale personajelor din imagini, în ciuda reacţiei lui Băsescu din primele momente când, aflat în direct într-un studio de televiziune, a (re)văzut pelicula, în ciuda felului, poate abil, dar mişelesc, în care acelaşi Băsescu a jurat cu mâna tremurândă pe Biblie la confruntarea dinaintea alegerilor prezidenţiale, ca să nu mai spun în ciuda felului său de a se comporta încă de când a devenit un personaj public.

AL DOILEA SPRE AL TREILEA

Duminică dimineaţă, deşi am avut satisfacţia, şi aşa cam reţinută, de a-l vedea plecând pe Lewis Hamilton în cursa coreeană de Formula 1 din prima poziţie a grilei de start, obţinută categoric pe merit, dar – cum avea să se demonstreze destul de limpede – şi un pic miraculos cu o zi înainte, n-am avut-o şi pe aceea deplină de a-l vedea şi câştigând, fiind învins de acelaşi Sebastian Vettel, despre care tot nu sunt deloc convins că e un mare pilot, fiindcă ocaziile de a o demonstra au lipsit aproape cu desăvârşire datorită sau, mai bine spus, din cauza maşinii cu care concurează, net superioară tuturor celorlalte, însă trebuie să recunosc că, antipatizându-l, încep să mă îngrijorez la gândul că ar putea fi, având în vedere totuşi uşurinţa cu care domină competiţia chiar şi după ce deja şi-a adjudecat titlul mondial, iar judecând inclusiv după această ultimă cursă (când se presupunea că McLaren a mai recuperat din handicap!), în care până şi Mark Webber, al doilea pilot Red Bull – pe care eu îl socotesc în continuare mai slab nu doar decât coechipierul său, lucru evident pentru oricine, ci şi decât cel puţin jumătate din ceilalţi participanţi în Marele Circ – a fost mai rapid decât cei de la McLaren, Hamilton însuşi reuşind numai cu eforturi gigantice şi graţie aptitudinilor sale ieşite din comun să-l ţină în spate ultimele cincisprezece tururi, nu va avea prea multe asemenea ocazii nici la anul.

Ce vreau de fapt, şi în oleacă mai puţine cuvinte, să spun este că, beneficiind, pe de-o parte, de serviciile pur şi simplu genialului Adrian Newey, care pe oriunde s-a perindat a proiectat de fiecare dată cea mai bună maşină a momentului, iar pe de alta de deserviciile aduse celor de la McLaren de propria echipă de mecanici şi tehnicieni incredibil de incompetenţi, care pe lângă că se mişcă încet, ba nu prind bine roţile unui monopost, ba pun prea multă sau prea puţină benzină celuilalt, ba le cheamă simultan pentru schimbul de pneuri, ba dau comenzi piloţilor tocmai când aceştia sunt angrenaţi în câte o luptă pe pistă etc. etc., sunt mari de tot şanse ca şi anul viitor să asistăm la un marş triumfal al lui Vettel către – iată! – deja al treilea titlu de campion mondial, pe care n-ar fi de mirare ca germanul să-l obţină (iarăşi!) încă de pe la jumătatea sezonului! Numai dacă n-o începe să mişte Ferrari, ceea ce nu-mi doresc din cale-afară.

PAS!

Când la un talk-show cu mari pretenţii nejustificate, cum este “Ştirea zilei” cu Gabriela Vrânceanu-Firea-Pandele de la Antena 3, invitaţi să-şi dea cu părerea despre accidentul lui Şerban Huidu sunt nimeni alţii decât… Ioana Maria Vlas (?!) – probabil în calitate de fostă chiriaşă a puşcăriilor în care ard de nerăbdare să-l vadă trimis pe Huidu cam toţi realizatorii de la Antena 3 –, o oareşce vrăjitoare horoscopistă înarmată cu scheme, diagrame, Chiron, “coada dragonului”, “karma negativă”, “Jupiter retrograd” etc. şi nelipsitul Mugur Ciuvică, despre care până ieri trăiam cu impresia că are măcar atâta brumă de bun-simţ cât să mai şi refuze din invitaţiile astea la televiziuni, dacă nu de dragul familiei, care-l vede seara numai combătând aprig într-un dreptunghi de sticlă aşezat pe măsuţa din sufragerie, cel puţin atunci când s-ar afla într-un asemenea anturaj, e limpede că deja s-a bătut mult prea multă apă-n piuă pe acest subiect ca să mai adaug şi eu ceva. Aşa că n-o fac.

JOSNICIE

Cu excepţia tragicului eveniment în sine, cel mai sinistru lucru văzut ieri la televiziunile care au comentat pe parcursul întregii zile accidentul lui Şerban Huidu mi s-a părut iniţiativa lui Radu Tudor de a-l invita în emisiunea sa de la Antena 3 fix pe Mircea Badea, aflat în plin scandal de mahala cu nefericitul protagonist. Asta în condiţiile în care oricum Badea avea la dispoziţie (şi a profitat din plin!) propria emisiune unde să-şi exprime – pe lângă până şi pentru el oarecum firescul regret pentru pierderea vieţilor omeneşti – aproape satisfacţia pentru ce i s-a întâmplat duşmanului său efectiv de moarte, cu care, oricât de meschin ar părea, nu are de împărţit nici averi fabuloase, nici femei superbe, nici altceva cât de cât important, ci doar nişte nenorocite de ratinguri subunitare şi, cel mult, câteva opinii (politice) divergente. Semn că josnicia în lumea mass-media a atins cote greu de imaginat şi de suportat pentru observatorii neutri, iar “moralistul” Badea, care nu pierde nicio ocazie să vadă fiecare pai din ochii confraţilor, ignorând cu desăvârşire bârnele din cei proprii, a devenit, nu neapărat începând doar de ieri, exemplul cel mai ilustrativ.

"DARK LANTERN"

ÎN REST, E BINE

De ieri, de la patru fără un sfert, în România toate-s bune şi frumoase!

Cel puţin asta ar fi putut crede oricine s-ar fi uitat la autoproclamatul unic post de televiziune cu adevărat critic faţă de Putere, Antena 3, şi ar fi văzut că la ora aceea subiectul de aprige dezbateri – cu invitaţi competenţi, păreri avizate şi aşa mai departe – îl constituia un filmuleţ, luat pesemne de pe Youtube, unde un nene – într-adevăr idiot, dar care, împotriva impresiei mele iniţiale, bazată pe o privire fugitivă şi o imagine fără sonor, s-a dovedit a nu fi nici Băsescu, nici Igaş, nici Funeriu, nici Elena Udrea în travesti, ba nici măcar român, judecând după numărul de înmatriculare apărut în cadru – îşi spăla, inclusiv prin interior, cu multă apă şi îndârjire, autoturismul Mercedes. În mod cât se poate de firesc, următoarea temă abordată a fost în legătură cu soţii Columbeanu.

PRESIUNI POLITICE

Pe oriunde mai dă câte un interviu, Radu Moraru nu pierde prilejul s-o strecoare pe-aia cu “presiunile politice” care chipurile ar fi dus la închiderea postului “10 TV” după nici un an de la inaugurare.

Acum, cine ştie ce cogeamite pupincuristul băsist e ar zice că “Naşul” ori a luat-o razna, ori s-a prostit complet, de vreme ce presiunile alea politice n-aveau cum să le exercite cu atâta succes alde Ponta şi Antonescu din Opoziţie, ci doar, eventual, tovarăşii săi de pupat în cur de la Putere şi mai cu seamă însuşi proprietarul curului, însă eu cred că raţionamentul în urma căruia a ajuns la această concluzie, aparent paradoxală, se bazează, pe de-o parte, pe faptul că – la fel ca mai toţi fanii lui Băsescu – în adâncul sufletului ştie câte parale face idolul său şi ce persoană lipsită de caracter, josnică şi răzbunătoare este cu adevărat, iar, pe de alta, făcând o socoteală simplă, pe degete, şi-a dat seama că nu l-a mai invitat într-o emisiune de-a lui de câteva săptămâni bune, ceea ce constituie un motiv mai mult decât suficient pentru preşedinte să treacă la represalii dure, fie şi împotriva unuia dintre cei mai umili supuşi. Aşadar, s-ar putea ca de data asta “Naşul” chiar să aibă dreptate!

UN SISTEM (CRIMINAL) APROAPE PERFECT

N-am urmărit cu atâta interes şi atenţie cât să-mi fac o părere definitivă relatările despre evenimentele care au dus la moartea baschetbalistului american Hardy Chauncey, însă aseară am prins exact intervenţia de la Realitatea TV a deputatului PD-L Cezar Preda, care, în cuvinte poticnite, menite probabil să dea impresia că e copleşit de emoţie, spunea ceva în sensul că “noi românii” ne trezim şi începem să vedem imperfecţiunile şi disfuncţionalităţile sistemului doar în momente “de foarte mare dramă umană”.

Pe lângă că în general m-am săturat ca orice caraghios de-ăsta să bată câmpii în numele tuturor românilor, deci, cum ar veni, şi al meu (de parcă n-aş putea bate câmpii şi singur!), mi se pare o nesimţire fără margini ca un reprezentant cel mult al tuturor pedeliştilor, adică al unei subspecii degenerate de români, să spună aşa ceva la un post de televiziune şi în faţa unor invitaţi care de ani de zile vorbesc necontenit şi fără să trebuiască să se petreacă momente “de foarte mare dramă umană” nu doar despre “imperfecţiunile” şi “disfuncţionalităţile” sistemului, ci despre aberaţiile lui şi cât este de fapt de criminal. Numai idioţii văd asta doar din când în când.

CÂINELE ŞI PRIMARUL

Dacă aş fi avut nevoie (şi) de alt motiv, oarecum obiectiv şi întemeiat, în afară de lehamitea mea proprie, personală şi în consecinţă vădit subiectivă din ultima vreme ca să nu mă uit la, pare-mi-se, ultima ediţie din săptămâna trecută a unuia din talk-show-urile altminteri de succes şi în general chiar interesante de la Antena 3, titlul sub care s-a desfăşurat – “Un primar PDL sfidează legea” – ar fi fost suficient, printre altele fiindcă mi-a amintit de cunoscutul exemplu din lumea presei care spune că nu e o informaţie demnă de a fi ridicată la rangul de “ştire”, publicată şi cu atât mai puţin dezbătută pe larg la o oră de maximă audienţă aceea că un câine a muşcat un om, ci doar, eventual, aia că, dimpotrivă, un om a muşcat un câine, aşa încât abia când o să văd un titlu de genul “Un primar PDL respectă legea” poate-poate o să manifest şi eu o umbră de interes.

"DUST TO DUST"

BNR BEA APĂ

Aseară, tot butonând în sus şi-n jos printre programele răvăşite în urma unei manevre tehnice necugetate, nu ştiu cum se făcea că de fiecare dată când nimeream peste Realitatea vedeam câte un titlu de genul ăsta: BNR: Pensiile să fie impozitate; BNR: 30% din bugetari să plece; BNR: E indecent să spui că e criză…

Într-un târziu, aproape curios şi convins că trebuie să fi avut loc vreo reuniune a conducerii principalei instituţii financiare autohtone soldată cu un comunicat de mare însemnătate pentru ţară, am zăbovit un pic pe postul amintit, cât să apuc să-l văd printre invitaţi pe cel mai ridicol personaj din BNR (cel puţin dintre cele care apar public, ce alte asemenea panarame, dar necunoscute, or lucra pe-acolo pentru binele nostru nici nu vreau să-mi imaginez!), acel Nuştiucum Rădulescu, despre care am mai scris şi cu alt prilej, ale cărui gogomănii erau titrate de deontologii de la Realitatea după cum am arătat. Dat fiind că în cele maximum trei minute cât l-am urmărit, individul tocmai lua o gură de apă dintr-un pahar şi apoi îl apostrofa pe Mugur Ciuvică reproşându-i că-i prea nervos, nu m-ar fi mirat să apară şi un titlu de felul ăsta: BNR: Ciuvică să se calmeze!

ÎN DOUĂ ETAPE

În urmă cu deja mai bine de-o săptămână, mai degrabă chiar aproape zece zile, exact înainte să plec în fulgerătoarea vacanţă efectuată la o azvârlitură de băţ şi doar trei ore de condus absolut legal dincolo de graniţa până la care în schimb am făcut fix nouă ore de gonit ca bezmeticul fără nicio consideraţie faţă de Codul Rutier în vigoare (vacanţă din care între timp m-am şi întors de câteva zile, dar nici că mi-a ars să mai văd vreo faţă de jurnalist, analist şi cu atât mai puţin de politician autohton), principalul subiect de discuţii la talk-show-uri îl constituia ce i-a trecut prin mintea puţină şi obosită unui parlamentar pedelist, cu desăvârşire necunoscut mie, care cică tocmai începuse să se gândească dacă să propună sau nu cândva conducerii superioare de partid “un pachet” de măsuri economice conţinând, pe de-o parte, introducerea impozitării tuturor pensiilor, iar pe de alta, oarecum în compensaţie, scăderea TVA-ului cu 4-5 procente.

Îmi închipui că în ziua următoare nu se poate să nu fi făcut ceva Irinel Columbeanu sau Borcea sau Becali sau unul din soţii Truică, aşa că subiectul a fost abandonat, cum de altfel ar fi trebuit să fie încă înainte de a fi abordat, dar mie povestea mi-a amintit de bancul ăla cu desfiinţarea impozitului pe venit în două etape, prima fiind desfiinţarea venitului. Sunt convins că şi acum, dacă factorii de decizie ar studia temeinic propunerea ar ajunge la concluzia că o parte a ei – respectiv cea cu impozitarea tuturor pensiilor – poate fi şi chiar trebuie aplicată de îndată, urmând ca a doua parte – scăderea TVA-ului – să intre în vigoare începând cu 1 ianuarie… 2025.

"RESISTANCE"

ÎMPLINIREA TUTUROR SPAIMELOR

Cred că am mai spus-o cândva, şi dacă n-am spus-o… o repet: haosul total care domneşte în România ultimilor trei ani sub Băsescu – un cică preşedinte care, cum s-a văzut nu mai departe de aseară, se află într-o perpetuă stare de confuzie, încât poate vorbi despre o telegramă pe care pretinde că o are în faţă întrebându-se dacă există cu adevărat (?!); care iarăşi se dă neînfricat comandant de navă hotărât să nu renunţe la nicio zi de mandat, după ce acum vreo lună-două ameninţa cu demisia; care după ce s-a aflat, până relativ de curând, în relaţii cât de cât civilizate cu Regele Mihai, i-a căşunat subit pe ce i se pare lui că a făcut şi nu trebuia să facă sau n-a făcut şi ar fi trebuit să facă acesta cu mai bine de şase decenii în urmă, numai pentru că, probabil, între timp tocmai a terminat de citit cine ştie ce broşură plină de inepţii; care era gata să ne vâre într-un conflict militar cu Rusia şi deja ne-a vârât într-unul diplomatic şi economic cu ţări importante din Europa, care nici nu mai vor să audă de noi prin Schengen şi care dacă ar avea la-ndemână instrumentele necesare ne-ar, vorba lui Vanghelie, “ejacula” urgent şi din UE etc., etc. –, babilonia asta, aşadar, este exact situaţia în care ne temeam cu toţii, în anul 2000, că am putea ajunge în cazul în care alegerile prezidenţiale ar fi fost câştigate nu de Ion Iliescu – cu care chiar mulţi dintre cei care nu-l înghiţiseră niciodată până atunci şi nu l-au înghiţit nici de atunci înainte s-au şi grăbit să voteze din disperare –, ci de Vadim Tudor. Cu menţiunea că, prin comparaţie cu Băsescu, acesta din urmă pare acum să fie cu medicaţia la zi.

REPREZENTATIVITATE

Nu ştiu dacă în Parlamentul României, ca organ chipurile reprezentativ al întregului popor, chiar sunt reprezentaţi şi cei mai străluciţi cetăţeni ai naţiunii (aş înclina să cred că nu!), însă cu certitudine sunt reprezentaţi cei mai stupizi, dovadă felul în care au justificat o seamă de senatori şi deputaţi pedelişti refuzul de a-l invita pe Regele Mihai să se adreseze plenului reunit, şi anume că, Majestatea Sa fiind, cum ar veni, monarhist, ar face mai bine să vorbească la Academie sau la Ateneu, pentru ca nu cumva să întineze nobilele idealuri cică republicane ale neamului şi să ştirbească naibii şi-aşa jalnicul prestigiu al Parlamentului, care în cele mai bune momente ale lui s-a bucurat de o încredere din partea populaţiei mai scăzută decât a avut Monarhia în momentele ei cele mai rele. Adică exact argumentul pe care l-am auzit de la doi eterni reprezentanţi ai societăţii civile (care pariez că pot fi văzuţi la una din televiziunile de ştiri dacă nu chiar în clipa lecturării acestor rânduri, oricând s-ar petrece ea, inclusiv în miez de noapte sau zori de zi, cu siguranţă în decurs de foarte puţine ore sau chiar minute!), Monica Tatoiu şi Răzvan Theodorescu, de obicei aflaţi pe poziţii diametral opuse, dar re-uniţi acum în cugetul şi-n simţirile de sorginte fesenisto-comunistă de pe la începuturile anilor '90.

TOT CE TREBUIE SĂ ŞTIŢI DESPRE NICU, NICOLAE ŞI ELENA CEAUŞESCU!

Sunt morţi!!!

DEMITERI DE SUCCES

Cu toate că, nu de azi de ieri, ci încă de la, ca să spun aşa, prima lui înfiinţare, în 1990, sunt un antipatizant declarat, înverşunat şi, foarte probabil, perpetuu a tot ce înseamnă actualul principal partid de guvernământ, trebuie să recunosc că vineri, nimerind pe unul din posturile de ştiri în plin breaking-news dedicat demiterii lui Sebastian Lăzăroiu după nici patru luni de mandat, am avut, preţ de câteva secunde bune, un sentiment de aproape apreciere pentru oricine s-ar fi aflat la originea ei, inclusiv, dacă el o fi fost, Emil Boc, chestie care, imediat după aceea, m-a înspăimântat cu adevărat, fiindcă mi-am dat seama cât de uşor se poate schimba percepţia publică despre un cabinet corupt, incompetent şi criminal, cum este cel în funcţie: cu câteva luni înainte de alegeri sunt puşi în fruntea unor ministere, de preferat importante, câţiva caraghioşi de-ăştia, care chiar dacă, indiferent de prestaţie, nu au cum să atingă culmile de penibil stabilite de Lăzăroiu, pot măcar să încerce, după care, la momentul oportun, pe rând sau, şi mai bine, în bloc, sunt daţi afară cu ample şuturi în cur printr-o “remaniere de substanţă” şi înlocuiţi, nici măcar cu vreunii mai breji, ci doar necunoscuţi. Iar dacă stau să mă gândesc bine, de prima parte a operaţiunii nici nu mai e nevoie, findcă cei aflaţi deja în funcţii sunt pe deplin corespunzători.

"BLACK RAVENS CRY"

“ADEVĂRATA OPOZIŢIE”

Botezate de unii analişti – în semn de îngrijorare sau, după caz, dispreţ faţă de USL – “adevărata opoziţie din România”, principalele televiziuni de ştiri se întrec mai nou în subiecte mondene având în prim-plan tot felul de personaje bizare, dacă nu de-a dreptul sordide, care fie se căsătoresc cu mare pompă, fie divorţează cu şi mai mare scandal, fie şi una şi alta, într-o succesiune aleatorie. Asta, desigur, în momentele când aceleaşi televiziuni nu-i dezgroapă, la propriu şi la figurat, pe Ceauşeştii răposaţi sau nu.

Aseară, de pildă, l-am văzut la Antena 3 pe Crin Antonescu înghesuit într-un sfert de ecran – pe restul tronând o poză cu Valentin Ceauşescu, următorul “invitat” –, în timp ce deontologul moderator Gâdea stătea ca pe ghimpi, iritat că liderul PNL se lungeşte la vorbă, stricându-i iarăşi fabulosul rating de 1-1,5, cu vârfuri de 2, atacat de un alt mare profesionist de televiziune, Striblea de la Realitatea TV, care tocmai îl uşuia pe celălalt lider totuşi marcant al opoziţiei, Victor Ponta, nerăbdător să-l aducă în studio pe… “iubitul Zoei Ceauşescu”, recte Petru Popescu, care presupun că e foarte încântat să intre în conştiinţa publică şi ulterior în posteritate sub titulatura aceasta în locul celei de simplu scriitor de succes.

În aceste condiţii, parcă vorbele de ocară aruncate de-a lungul timpului de Traian Băsescu la adresa “televiziunilor mogulilor” chiar încep să mi se pară blânde! Asta ca să nu mai spun că nu m-ar mira deloc ca el însuşi să le “reevalueze”, câtă vreme îşi văd de noua lor treabă, lăsându-l să-şi vadă liniştit de furtişaguri şi ticăloşii dimpreună cu guvernul pe care-l păstoreşte…

GENII SAU TÂMPIŢI?

Mă gândeam ieri, apropo de începerea noului an şcolar, dar şi de recenta sesiune de bacalaureat, cum, în România, practic fiecare din miniştrii Educaţiei care s-au succedat în ultimele două decenii a simţit nevoia să schimbe, după cum l-a tăiat capul (şi l-a tăiat, în primul rând, altfel decât pe predecesor!), sistemul de învăţământ dinainte de ’89, care, în paranteză fie spus, prin comparaţie cu ce a urmat, mie unuia începe să mi se pară tot mai coerent şi mai raţional.

Paradoxul este că toţi aceşti reformatori închipuiţi – poate, într-o oarecare măsură, cu sinistra excepţie a lui Funeriu, care e şi mai rău! – au fost educaţi fix în acel sistem pe care le-a căşunat. Cu alte cuvinte, ideea creaţă de la care au pornit pare să fi fost următoarea: “pe vremea comunismului, sistemul şcolar era foarte prost, scotea numai tâmpiţi, analfabeţi şi aşa mai departe, cu excepţia MEA, care am ieşit un geniu numai bun să-l reformez din temelii”! Cu siguranţă că pe undeva se înşală…

1000+...

Nu ştiu dacă electoratul din România este chiar atât de stupid pe cât pare să se fi dovedit de nenumărate ori în ultimii douăzeci de ani. Ştiu însă cu siguranţă cât de prost făcut grămadă îl cred pedeliştii, de vreme ce speră să-şi ascundă urmele celor deocamdată doar 1000 de zile lungi de guvernare catastrofală schimbându-şi numai culoarea şi, cel mult, numele partidului! (Nu că n-ar putea să fie suficient…)

"FIGHTING THE DARKNESS"

IMNURI, ŢIGANI, MANELE...

Întreaga nebunie declanşată ieri, nu atât de stâlcirea imnului de către Pavel Pavel (din lipsă de spaţiu şi pentru o mai fluentă lectură am înlocuit prenumele Marcel, ceva mai lung şi mai greu de pronunţat), cât de amenda pe care i-a aplicat-o Prefectura pentru asta, putea fi uşor evitată, dacă interpretul ar fi admis că pur şi simplu s-a încurcat, fie din cauza emoţiilor, fie din ignoranţă, ceea ce personal chiar cred că s-a întâmplat (caz în care de râs ar fi fost mai degrabă o lege care penalizează falsetele şi bâlbâielile muzicienilor!), în loc să vină, de-a lungul zilei, cu tot felul de explicaţii, care mai de care mai penibile, bazate pe gândirea lui profundă: că s-a gândit el că numele de Traian putea fi interpretat politic (negândindu-se în schimb că abia omiterea lui se va interpreta astfel!); că s-a gândit el la public, care n-ar fi ştiut decât prima strofă a imnului; că s-a gândit el că versurile primei strofe sună mai mobilizator pentru echipa României; că s-a gândit el că aceleaşi versuri îi vor descuraja pe francezi; că s-a gândit el că înlocuirea unor versuri cu altele, la fel de lungi, ar duce totuşi la scurtarea duratei de interpretare (?!) etc. “Recunoscând” premeditarea, amenda e până la urmă meritată.

În ceea ce-i priveşte pe cei care de-a lungul zilei au minimizat incidentul, aş vrea să-i aud comentând cu aceeaşi seninătate şi după ce la vreun mare eveniment sportiv internaţional, cum ar fi Olimpiada de anul viitor de la Londra, imnul României ar fi masacrat, într-o interpretare vocală, poate nu chiar pe un text de genul “Trezeşte-te, române, din somnul de beţie…”, dar începându-se, hodoronc-tronc, cu strofa a treia (aia cu “Priviţi, măreţe umbre…”), din tot felul de motive, fie şi mai puţin imbecile decât cele invocate, tot ieri, de cel mai mediatizat ţigan rrom al ţării, Mădălin Voicu, care, într-o emisiune televizată, califica versurile primeia drept “inepte” (şi în multe alte feluri, chiar şi mai jignitoare), fiindcă “ce e aia deşteaptă-te…?”, “cum adică somnul cel de moarte?”, “cine sunt azi barbarii de tirani?”…


P.S. A nu se confunda (cum au făcut mulţi) momentele oficiale de intonare a imnului, când trebuie respectat întocmai, cu diverse manifestări artistice, în care poate fi, de pildă, reorchestrat (inclusiv pe ritmuri de prost-gust, gen manea, asta e!) sau, de ce nu?, chiar parodiat…