Patriciu e în tot şi-n toate!

Oricine a avut curiozitatea să intre în ultima vreme pe diferitele forumuri ale ziarelor sau posturilor de televiziune, ori pe blogurile jurnaliştilor, a putut să vadă, aproape fără excepţie, cel puţin câte un text postat de un cititor care mărturiseşte că deşi este un votant fidel şi constant al PNL încă din 1990, acum s-a scârbit definitiv de manevrele făcute de “clica lui Patriciu”, de “grupurile de interese oligarhice din jurul acestui partid” şi de încercările de apropiere ale liberalilor de PSD.

Dacă aş fi adeptul teoriei conspiraţiei, aş spune că sursa tuturor acestor mesaje este una singură şi că menirea lor e de a contracara presupusul asalt dat, la comandă, de tinerii penelişti asupra forumurilor (vă amintiţi articolele din Cotidianul, de pildă). Dar nu sunt. În schimb, am câteva nedumeriri. Mai întâi, cum se face că atâţia oameni au putut să voteze timp de 17 ani cu un partid, descoperind abia acum că Dinu Patriciu există? Şi asta tocmai când personajul în cauză nici măcar nu se mai află în structurile lui de conducere, după ce ani de zile a fost una dintre figurile centrale! Apoi, cum de aceloraşi “votanţi fideli” le-a trebuit atâta amar de vreme ca să înţeleagă că PNL nu este nicidecum un partid “de mase”, în slujba celor “mulţi şi săraci”, fiind dimpotrivă, susţinătorul, până la urmă legitim şi declarat, al capitaliştilor autohtoni, al “oligarhilor”, atâţia câţi sunt ei. Ciudat.

În privinţa apropierii de PSD, ori chiar de strămoşii lui încă şi mai fesenişti, aşa cum spuneam şi ieri, nici ea nu este nouă, aşa încât “vechii” simpatizanţi liberali ar fi avut suficiente prilejuri să-şi arate dezamăgirea, începând poate chiar cu alegerile din 1992! Plus că sigur nu le-a fost deloc uşor să-şi voteze favoriţii, optând de fiecare dată pentru una sau alta dintre facţiunile în care partidul s-a atomizat tot de pe atunci şi care şi-au păstrat cu greu identitatea în cadrul diverselor Convenţii şi Alianţe.

În fine, lucrul cel mai bizar este acela că vorbim aici, dacă e să luăm de bune mesajele, despre oamenii, puţini la număr (la alegerile din mai 1990, dacă ne amintim, partidul a avut numai vreo 900.000 de votanţi, respectiv 6-7% şi ceva mă face să cred că o bună parte dintre ei nu mai sunt pe meleagurile natale) care au fost alături de PNL încă din vremurile lui cele mai grele, nu despre “liberalii” de conjunctură, apăruţi în special odată cu venirea în fruntea partidului a domnului Stolojan împreună cu zestrea lui de simpatizanţi de sorginte fesenistă. Probabil însă că, la fel ca şi în cazul revoluţionarilor, vorba cuiva, liberalii puţini au fost, mulţi au rămas! Până acum.

De la coada câinelui la coada de peşte

În privinţa restructurării Guvernului, domnul Tăriceanu continuă să se învârtă în jurul cozii, numai că cel puţin deocamdată nu pare a fi vorba despre una de câine, ci mai degrabă de peşte. Un întreg bestiar! Iar dacă bietul maidanez liberal, hăituit de toată lumea şi alungat de colo colo cu pietre, ultimatumuri şi fel de fel de condiţii, riscă să sucombe de lungul drum alături de şi între partidele de sorginte fesenistă, apar tot mai mulţi analişti şi politicieni care să moară chiar de grija lui.

De pildă, doamna Corina Dragotescu se arăta revoltată, în direct, la o “Ultimă oră” nu tocmai de vârf, că PNL calcă peste cadavrul de mult intrat în descompunere al moralităţii politice, fiind pe cale să se alieze cu un partid de stânga – în speţă PSD – trădându-şi totodată partenerul alături de care a pornit la drum în 2004, lucru care printre altele îi va atrage o sfântă mânie liberală chiar din partea celor mai înfocaţi suporteri şi alegători. Ca o autentică femeie românească, apriga jurnalistă subscrie probabil la principiul că ce a unit, dacă nu Dumnezeu, măcar ofiţerul stării civile, nu poate fi desfăcut de un simplu om, oricât de tăricean, antonesc sau orban, aşa încât, la fel cum o nevastă bătută, înjurată, scuipată şi înşelată ani de-a rândul de un soţ alcoolic şi imoral va fi tot ea condamnată de societate în clipa când sătulă de toate astea îşi va lua lumea în cap, va divorţa şi îşi va găsi un alt iubit, şi peneliştii apar în ochii dânsei drept singurii vinovaţi de despărţirea politică ce se prefigurează.

Unde mai pui că, dacă e să vorbim despre escapade şi tăvăleli prin căpiţele de fân ale diferitelor guverne post-decembriste cu flăcăii tomnatici şi stângişti, liberalii nu mai fac de multă vreme o figură de fecioară neprihănită, încă de prin 1991-92, de când ministru al Justiţiei devenea domnul Mircea Ionescu-Quintus, sau din timpul COCOPO-urilor CDR-USD, ca să nu mai spun de epoca Valeriu Stoica-PSD. Şi cu toate astea, electoratul lor, cel autentic, nu tocmai numeros, dar fidel, de 7-8 %, îi înţelege şi îi acceptă şi aşa, cu onoarea şi lenjeria intimă pătate de roşu.

Iar dacă e să fim drepţi până la capăt, dragă doamnă Dragotescu, prin ce Internaţională le putrezeau oasele popularilor pedişti de astăzi în 2003, când s-a înfiinţat Alianţa DA? Nu cumva tot prin aia pe unde se uniseră cu proletarii din toate ţările şi redeveniseră fraţi într-ale socialismului cu faţă umană cu vechii lor tovarăşi fesenisto-pesedişti? Ba bine că nu!

Tupeu 100%

Deşi nu sunt tocmai un adept al “serialelor” dedicate personajelor politice, nu mă pot abţine să nu scriu din nou despre Radu Berceanu. Dacă ieri, referindu-mă la colegii domniei sale din PD, ajunsesem la concluzia că în comentariile lor despre conferinţa de presă a acestuia de joi vorbeau oarecum în necunoştinţă de cauză, neurmărind-o de la cap la cap, aseară am avut surpriza să-l văd pe ministrul Transporturilor în două emisiuni succesive, la tot atâtea posturi de televiziune concurente, cum încearcă să prostească un întreg popor telespectator în faţă, sau mai precis în aceea a camerelor de luat vederi.

Cum e de presupus că domnul Berceanu nu este nici amnezic, şi nici nu suferă de dublări de personalitate, altele decât cele asumate voluntar, astfel încât a fost simultan şi martor la propriile-i declaraţii pe măsură ce le făcea, nu-mi rămâne decât să constat formidabilul tupeu de care a putut da dovadă atunci când nu doar că a negat evidenţa, dar s-a prezentat în emisiunile amintite şi înarmat cu scriptul respectivei conferinţe, pentru a ne arăta că nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase.

Minciuna având însă picioare scurte, bineînţeles că în cele din urmă damful, nu doar de usturoi, ci şi de gogoşi s-a răspândit atât în cele două studiouri cât şi prin casele tuturor privitorilor. Prins cu ocaua mică, pedistul a bătut în retragere şi a schimbat subit macazul, explicându-ne cu aplomb cât de firesc este într-o coaliţie ca un ministru să-şi ia peste picior propriul şef, premierul cabinetului din care face parte. Cu alte cuvinte, “da, fraţilor, recunosc că am minţit, dar aveam tot dreptul să spun ce am spus că n-am spus”. Păi asta e deja altă mâncare de peşte, nene Farfuridi, cunoaştem principiul, din istoria literaturii: “trădare, dacă o cer interesele partidului, dar cel puţin s-o ştim şi noi”!

Mortua est!

După o lungă agonie, în care crizele acute au alternat cu aparente remisiuni, Alianţa PNL-PD şi-a dat în cele din urmă obştescul sfârşit, tristul deznodământ fiindu-ne comunicat ieri de însuşi şeful echipei de medici care s-au îngrijit de tratarea cu declaraţii-electroşoc şi doze din ce în ce mai mari de ultimatumuri a bietului pacient născut şi aşa cu o malformaţie congenitală cunoscută sub numele de “maladia alianţei contra naturii” sau “sindromul liberalo-fesenist”. Odihnească-se în pace pe lumea cealaltă a politicii şi noi odată cu ea, dar pe lumea asta, desigur!

Acum mai rămâne de completat certificatul de deces, formalitate nu chiar atât de simplă, câtă vreme niciunul dintre cei care au vegheat activ la căpătâiul ei, trăgând de perfuzii şi îndesându-i perne pe faţă, nu are curajul să-şi asume responsabilitatea, temându-se de acuzaţiile de malpraxis venite din partea electoratului. Spaimă atât de mare, încât nici măcar adevărul obiectiv nu mai face doi bani.

Mă uitam ieri cu stupoare cum liderii democraţi se întreceau în a ne demonstra cât de alb este, privit din Aleea Modrogan, cel mai îndoliat negru. Referindu-se la propria tactică – bineînţeles nerescunoscută ca atare – de a scoate la înaintare unul câte unul miniştrii din Cabinetul Tăriceanu cu declaraţii belicoase, în speranţa că premierul, riscând să cadă în ridicol dacă ar încerca să-i revoce pe rând, fie îşi va ieşi din pepeni şi îi va expulza în bloc, fie va înghiţi o dată şi încă o dată hapul şi îi va păstra la pachet, găseau câte o justificare cu ochi şi cu sprâncene pentru fiecare episod din serialul “Căpăceşte-l pe prim-ministru!”. Astfel, în privinţa conferinţei de presă de săptămâna trecută a ministrului Transporturilor Radu Berceanu, ni s-a explicat că s-a făcut o regretabilă confuzie. Nu vorbea domnul Berceanu-ministrul, ci sosia lui, domnul Berceanu-vicepreşedintele de partid, iar cel atacat nu era Tăriceanu-premierul, ci geamănul său, preşedintele PNL. Cu o seninătate dezarmantă, un alt “vice” PD, Cezar Preda, mărturisea că a “urmărit cu atenţie” declaraţiile colegului său şi ele nu s-au referit “nici măcar o singură dată” la domnul Tăriceanu în calitate de prim-ministru. În linii mari subscriau şi domnii Boc, Videanu şi Oltean.

Cum e greu de crezut că nişte politicieni români s-ar putea preta la o minciună atât de gogonată, presupun că domniile lor au urmărit într-adevăr cu mare atenţie respectiva conferinţă de presă, însă pe un post de televiziune care n-a transmis decât fragmente. Au ratat astfel partea cea mai savuroasă, aceea în care Berceanu îl lua la mişto, în stilul său caracteristic, pe premier, sugerându-i să-şi asume pe lângă postul de ministru de Externe şi pe acela de preşedinte al ANAF în locul lui Sebastian Bodu, că tot n-a catadicsit încă să numească un succesor dintre cei propuşi de democraţi. Şi ne mai informa domnul Berceanu că acelaşi Tăriceanu, şi tot în calitate de premier, a ratat la mustaţă şansa de a deveni şi şef al Autorităţii Naţionale de Turism, după ce a tergiversat şi pe-acolo lucrurile preţ de jumătate de an.

Cu asemenea personaje hazlii, ca să nu spun caricaturale, dacă ne mai putem păstra cât de cât simţul umorului după atâta amar de criză politică, vom avea parte de nişte funeralii prelungite şi un monument tombal numai bun pentru cimitirul de la Săpânţa.

Comisia “bună” şi Comisia “rea”

Decizia de miercuri a Curţii Constituţionale a pus capăt disputei pe marginea legalităţii Comisiei de anchetă a activităţii preşedintelui. Continuă în schimb discuţiile despre obiectivitatea ei şi corectitudinea concluziilor raportului dat publicităţii în aceeaşi zi.

De când am scăpat de blestemul “unanimităţilor” este firesc ca orice fel de comisie de acest gen să dea naştere la suspiciuni şi nemulţumiri din partea celor implicaţi sau vizaţi. Dincolo însă de opţiunile şi părerile politice ale unora şi altora, trebuie să recunoaştem că, în fond, aşa-numita “Comisie Voiculescu” nu este nici mai bună, nici mai rea, nici mai obiectivă, nici mai subiectivă decât, de pildă, Comisia Tismăneanu, cea care a condamnat comunismul. Să ne amintim că şi în legătură cu aceasta din urmă au existat destule polemici, chiar în rândul intelectualităţii, despre oportunitatea desemnării în fruntea ei a unui om cu destule pete albe în biografia sa. Iar concluziile ei erau la fel de “previzibile”, câtă vreme era compusă din “adversari declaraţi” ai sistemului comunist, aşa cum cea de acum a fost alcătuită în majoritate din inamici politici ai lui Traian Băsescu. Asta dacă vrem să judecăm cu aceleaşi unităţi de măsură.

Pe de altă parte, revenind la Comisia Voiculescu, este adevărat că hotărârea de a-l pune în fruntea ei pe liderul PC a fost una nefericită. În schimb, nu sunt de acord cu aceia care o acuză că n-a ascultat decât “o singură parte” şi anume oameni politici care de-a lungul timpului şi-au demonstrat cu prisosinţă aversiunea faţă de cel incriminat. Mai întâi că nu este întrutotul exact, dacă ne gândim fie şi doar la domnii Radu Berceanu sau Claudiu Săftoiu. Apoi, nu este vina Comisiei că o parte dintre cei invitaţi, precum doamna Anca Boagiu, au refuzat să se prezinte, pretextând lipsa de constituţionalitate a organismului, înainte ca un verdict în acest sens să fie dat, lucru care ar putea să le atragă şi alte neplăceri.

Cât priveşte cele 19 puncte din raport, aş avea de făcut două observaţii. În primul rând, cel de-al doilea, care vorbeşte despre faptul că preşedintele “a deturnat voinţa electoratului prin aceea că a desemnat un candidat la funcţia de Prim-ministru fără a ţine cont de rezultatul alegerilor şi înainte de a consulta partidele parlamentare”, este genul de concluzie care prin lipsa ei de acoperire în realitate şi prin evidentul partizanat politic are darul de a arunca o umbră de îndoială asupra întregului raport. Oricum ar fi interpretat invocatul articol 103 din Constituţie, este evident că o atare concluzie nu stă nicicum în picioare. Câtă vreme niciun partid nu a avut în urma alegerilor din 2004 o majoritate absolută în Parlament, preşedintele era îndreptăţit să desemneze un premier din rândul oricărei formaţiuni, iar faptul că Guvernul Tăriceanu a obţinut votul de învestire demonstrează că decizia a fost corectă. În schimb, se tot vorbeşte despre “încălcări grave ale Constituţiei” pe care preşedintele le-ar fi făcut sau nu. Cei care folosesc această sintagmă, fie n-au citit Constituţia, fie se prefac că n-au înţeles despre ce e vorba. Formularea exactă de la articolul 95, care prevede suspendarea din funcţie, este următoarea: “în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei [...]” Cu alte cuvinte, grave trebuie să fie faptele, nu încălcarea Constituţiei, care în sine este o faptă gravă. Nu există în Legea fundamentală articole mai importante sau mai puţin importante. Oricare articol sau paragraf s-ar dovedi că a fost încălcat ar trebui să atragă suspendarea. Ce va decide însă Parlamentul rămâne de văzut.

Tăiaţi odată coada câinelui!

Cândva adepţi ai soluţiilor radicale şi ai tăierii cozii câinelui dintr-o singură lovitură, liberalii se arată zilele acestea a fi nişte veterinari neîndemânatici, care în încercarea lor de a mânui bisturiul bont al restructurării Guvernului şi al ieşirii din criză cu nenumărate precauţii şi mişcări de mică amploare, nu reuşesc decât să chinuiască bietul patruped şi să-i prelungească la nesfârşit agonia.

În noianul de scenarii şi ipoteze vehiculate în ultima perioadă pentru rezolvarea situaţiei imposibile în care s-a ajuns graţie înţeleptei cârmuiri a preşedintelui Băsescu, acest Pagubă Împărat al zilelor noastre, peneliştii nu au practic de optat decât pentru una din două variante: să încerce să rămână la guvernare sau să treacă în opoziţie. Ambele cu avantaje şi dezavantaje.

Soluţia cea mai fericită pentru ei ar fi cea de-a doua, cu condiţia să nu se meargă până la declanşarea alegerilor anticipate, situaţie în care îndepărtarea de putere s-ar putea prelungi pe durata unui întreg mandat parlamentar de 4 ani, câtă vreme scorul electoral din sondajele de opinie nu le permite să spere că ar putea face parte dintr-un nou guvern în condiţii mai bune decât cele actuale. Cu alte cuvinte, ideal ar fi să lase “povara guvernării”, fie pe umerii PSD, fie pe aceia ai PD, fie – şi mai bine – pe ai ambelor componente ex-feseniste reunite, însă numai până la alegerile la termen de anul viitor, timp în care ar avea răgaz să se refacă.

Un lucru e cert: situaţia de azi le este cea mai defavorabilă. Cu un partener de guvernare precum PD nici nu mai au nevoie de adversari în opoziţie pentru a ajunge, în următorul an şi jumătate, în nefasta postură a ţărăniştilor din anul 2000. Acum, poate mai mult decât oricând în istoria post-decembristă, pentru PNL totul se rezumă la o chestiune de supravieţuire pe scena politică. De aceea, părerea mea este că oriunde s-ar afla democraţii, fie la guvernare, fie în opoziţie, liberalii ar trebui categoric să fie de partea cealaltă a baricadei, fiindcă, aşa cum ne învaţă înţelepciunea populară, e preferabil să ai un duşman pe faţă decât un prieten ascuns.

Dacă ar fi să mă deghizez preţ de câteva clipe într-un consilier liberal, cu sau fără papion, i-aş sugera domnului Tăriceanu să încerce să mai tergiverseze lucrurile vreo două săptămâni, timp în care să conceapă o structură guvernamentală restrânsă şi eficientă, alcătuită numai din liberali şi udemerişti, dar şi – lucru esenţial! – un nou program de guvernare, de sorginte curat liberală, chiar radical, aşa cum n-a mai existat în ultimii 17 ani, astfel încât cel târziu la jumătatea lunii viitoare, după sărbătorile pascale, să poată cere votul de încredere al Parlamentului.

Justificări plauzibile, inclusiv în ochii electoratului, pentru “evacuarea democraţilor din Palatul Victoria” (vorba domnului Crin Antonescu) există cu duiumul, iar şansele de succes în faţa Legislativului sunt considerabile, dacă ne gândim că în continuare social-democraţii nu stau atât de bine în sondaje încât să-şi permită să nu înghită găluşca. Pe de altă parte, chiar dacă noul Executiv ar fi trântit, liberalii ar putea face mare tărăboi, acuzând “coaliţia” PSD-PC-PRM-PD că a refuzat învestirea unui adevărat cabinet de dreapta, cu un program pe măsură (inclusiv, de pildă, proiectul unei ANI de tip Macovei), ceea ce demonstrează fără putere de tăgadă adevăratele înclinaţii stângiste şi interesele dubioase ale majorităţii parlamentare în frunte cu vopsita cioară pedistă.

Odată instalat în funcţie, un al doilea Guvern Tăriceanu ar trebui să fixeze data alegerilor europarlamentare cât mai curând, probabil undeva pe la începutul lunii septembrie (pentru a fi totuşi în al doilea semestru, aşa cum s-a angajat premierul). În cazul unui eşec la acestea, destul de previzibil la drept vorbind, domnul Tăriceanu ar face bine să demisioneze, justificându-şi gestul prin faptul că guvernarea liberală nu se mai bucură de suportul popular. Asta şi deoarece peneliştii nu pot fi atât de naivi încât să-şi imagineze că rămânând la putere încă un an ar putea să acumuleze capital electoral. Lucrurile merg exact invers. Prin urmare, cu cât ar trece mai curând în opoziţie cu atât le-ar fi mai bine, chiar şi în cazul în care, la vremea aceea, prin toamnă-iarnă, s-ar ajunge totuşi la anticipate. Măcar de-un prag electoral încă s-ar mai învârti şi ei.

În schimb, dacă la euroalegeri ar ieşi cu faţa curată, şi-ar putea continua guvernarea, eventual până la capăt. Poate că, la urma urmelor, tot răul va fi spre bine şi vom avea şi noi parte, după atâta amar de vreme, de o guvernare cu adevărat liberală, fie şi pe o perioadă limitată de timp.

Omul-Guvern Tăriceanu

Când vorbeam, pe la începutul lui februarie, despre iepurele pe care liberalii ar trebui să-l scoată de pe fundul jobenului pentru a-l pune ministru de Externe în locul proaspăt demisionatului, la vremea aceea, Mihai Răzvan Ungureanu, nu mă aşteptam nicidecum să iasă la iveală, în cele din urmă, coşcogea iepuroiul. Ieri, premierul Tăriceanu s-a hotărât să ia taurul de coarne şi rozătorul de urechi numindu-se pe sine însuşi, cu titlul de interimar, în fruntea diplomaţiei româneşti, acolo unde s-ar putea să mai fie chiar şi până în ziua de azi dacă a avut parte de o noapte liniştită, fără vise urâte şi hotărâri contrare. Şi cum nici pe la Interne, Justiţie, sau Secretariatul general al Guvernului lucrurile nu stau prea grozav, iar în privinţa restructurării Cabinetului premierul tot nu dă semne de tropăială, n-ar fi exclus ca în curând sintagma “Guvernul Tăriceanu” să capete alte valenţe decât cele obişnuite şi să fie interpretată ad litteram.

Oricât de năstruşnică ar părea o astfel de soluţie, ea are totuşi darul de a debloca întrucâtva situaţia de la Externe, fiindcă dincolo de ipostazele nefireşti pe care ni le-am putea imagina pe la importantele reuniuni internaţionale la nivel de miniştri de Externe, unde un premier în funcţie are, fără doar şi poate, handicapul unei supracalificări de academician doctor docent pus într-un post de prelucrător prin aşchiere, e preferabil decât să n-avem reprezentant deloc.

Rămâne de văzut ce reacţie va avea Traian Băsescu, care ar trebui să semneze decretul de numire, cu atât mai mult cu cât toată povestea a pornit de la refuzul său de a accepta candidatura lui Adrian Cioroianu. De altfel, adversarii lui Tăriceanu îl acuză pe liderul liberal că s-a încăpăţânat să i-l tot vâre pe gât pe acesta din urmă, când mai normal ar fi fost să renunţe la orgolii şi ambâţ şi să găsească un alt ministeriabil, mai pe pohta ce pohteşte preşedintele. Numai că lucrurile nu sunt atât de simple. E limpede că domnul Băsescu, în cruciada sa împotriva PNL, ar fi fost dispus să lase ţara fără ministru de Externe, indiferent de implicaţii, numai şi numai pentru a demonstra că nu este un simplu notar şi că rezerva de competenţe a liberalilor e sărăcăcioasă ca vai de ea. N-am nicio îndoială că oricâţi candidaţi i-ar fi propus Tăriceanu, Băsescu ar fi găsit cel puţin câte două-trei noduri în papură de căciulă. Să ne amintim doar de episodul Vosganian.

Cel puţin premierului nu i se poate imputa lipsa de experienţă în relaţiile externe, precum domnului Cioroianu. Nu ne rămâne decât să sperăm că greutatea, înălţimea, culoarea părului, a ochilor sau a cravatelor nu vor reprezenta pentru Traian Băsescu defecte capitale, peste care să nu poată trece.

Cronica unor consultări de-a surda

Aşa cum era de aşteptat, şi după întâlnirile de ieri de la Cotroceni, dintre Traian Băsescu şi liderii partidelor parlamentare, criza politică a rămas bine mersi la locul ei şi nici nu dă semne că va fi prea curând clintită. Final previzibil, cum spuneam, de vreme ce fiecare delegaţie s-a dus acolo nu atât cu intenţia de a găsi vreo soluţie, cât cu aceea de a-şi afirma o dată în plus propriul punct de vedere, acelaşi pe care preşedintele, ca şi noi toţi ceilalţi îl cunoşteam prea bine, fiind repetat la nesfârşit în toate apariţiile publice din ultimul timp. Liberalii şi social-democraţii au profitat de ocazie pentru a-i mai freca puţin ridichea şefului statului şi a-l învinui pentru situaţia în care s-a ajuns, democraţii s-au bucurat să-şi viziteze, de data aceasta în cadru oficial, fostul lider pentru a-l întreba cum se mai simte în noua şi somptuoasa lui reşedinţă, iar conservatorii s-au mai dat oleacă în stambă, venind cu o propunere menită doar să le asigure câteva clipe de glorie şi un loc în pagina întâi a ziarelor de scandal de a doua zi.

De altminteri, iniţiativa PC de a-i cere preşedintelui, verde în faţă, să demisioneze, are un uşor iz de şantaj. Cu doar câteva ore înainte, liderul partidului, Dan Voiculescu îşi ameninţa ultimul naş de botez, născocitorul poreclei pe cale de a fi transformată în renume Felix, că va scoate în curând la lumină de prin propriile sertare doldora de dosare ce n-au mai apucat să fie înmânate, cu decenii în urmă, “autorităţilor competente”, dovezile care vor demonstra o dată pentru totdeauna că domnul Băsescu a făcut “şi încă mai face” poliţie politică. S-o vedem şi pe-asta. Deocamdată nu putem decât să constatăm că sâmbăta morţilor şi a dezvăluirilor despre dosarul de corupţie care chipurile i s-ar fabrica premierului Tăriceanu a venit şi a trecut fără să se întâmple nimic spectaculos, semn că reţeaua de informatori a domnului Voiculescu mai dă şi rateuri. Totuşi, după fulminanta apariţie de ieri, n-ar fi exclus ca zestrea electorală a peciştilor să se dubleze până la un impresionant 2%. Punct ochit, punct lovit.

Cealaltă “surpriză” a zilei a fost absenţa domnului Tăriceanu de la consultări. Cum noaptea pare a fi pentru liderul liberal un sfetnic cel puţin la fel de bun ca domnii Finkelstein şi Silberstein, aceşti Rosencrantz şi Guildernstern ai culiselor politicii mondiale, domnia sa a realizat subit că încărcata agendă de prim-ministru nu-i îngăduie să participe la fleacuri precum o vizită cu final aşteptat la Cotroceni. E limpede că Tăriceanu ţine morţiş să fie consemnat în manualele (alternative) de istorie contemporană drept omul politic cu atitudinea cea mai fermă şi mai consecventă în a-şi schimba de azi pe mâine propriile decizii.

În fine, ziua de ieri a avut şi momentele ei vesele. Emoţionat după întâlnirea cu Gigantul de la Cotroceni, Emil Boc, altminteri foarte exact şi elocvent în intervenţiile sale, a făcut, pe lângă vreo două dezacorduri gramaticale, o declaraţie cutremurătoare (de râs), elogiind progresele impresionante ale doamnei Monica Macovei “în lupta împotriva Justiţiei”. O exagerare, de bună-seamă, ca atâtea altele ale liderului democrat, însă foarte hazlie, trebuie să recunoaştem.

Anticipate pentru Gigi Becali

Ideea alegerilor anticipate revine în prim-plan. Încurajaţi şi de victoria lejeră, din primul tur, obţinută la alegerile parţiale pentru primăria municipiului Petroşani – în care, în treacăt fie spus, s-a demonstrat că Valea Jiului continuă să fie un bastion fesenist la fel de puternic ca în vremurile de tristă amintire ale celor dintâi mineriade, candidaţii PD şi PSD însumând peste 80% din sufragii! – democraţii sunt hotărâţi să susţină la întâlnirea de astăzi de la Cotroceni, cu preşedintele Băsescu, necesitatea organizării cât mai grabnice a unui nou scrutin parlamentar, ca soluţie pentru ieşirea din criza politică.

Problema cu anticipatele este că toată lumea vorbeşte despre ele, reprezentanţi ai mai tuturor partidelor le cer, populaţia pare şi ea nerăbdătoare să iasă din nou la vot, însă la o privire mai atentă reiese limpede că ele nu rezolvă mai nimic. După oricare dintre sondajele de opinie realizate în ultimul timp am judeca, constatăm că, indiferent de rezultat, guvernarea nu va putea fi asumată decât tot de cel puţin trei formaţiuni politice. Pentru ca ele să fie eficiente, ar trebui ca unul dintre partidele mari, PNL, PD, PSD să obţină de unul singur peste 40% din voturile exprimate, pentru a putea alcătui un guvern şi o majoritate parlamentară cât de cât stabile numai cu cele 6-7 procente deja tradiţionale ale UDMR. Ceea ce însă nu e cazul, câtă vreme în sondaje PD variază de la 20 la 30 de procente, PSD apare cu scoruri între 16 si 25, iar PNL cu ceva între 14 şi 20-21.

Prin urmare, avem, în linii mari, trei ipoteze. Prima şi cea mai plauzibilă pare o “refacere” a Alianţei. În mod paradoxal, electoratul “de dreapta” se arată în continuare fidel celor două componente, scandalurile din ultimele luni ducând după toate aparenţele mai degrabă la o polarizare în jurul lor, chiar în detrimentul celorlalte partide. Alegătorii s-au împărţit între “cine e cu Băsescu” şi “cine e cu Tăriceanu”, respectiv cu PD şi PNL, restul rămânând să chibiţeze. Cel puţin aşa mi-am explicat eu scorurile încă mari ale Alianţei din sondaje. Numai că tot scandalurile au demonstrat că între democraţi şi liberali ruptura este una pe termen lung. Chiar dacă după alegeri se vor vedea cu o pondere parlamentară “liniştitoare”, care teoretic ar trebui să le asigure un confort mult mai mare la guvernare decât acum, şi dacă preşedintele Băsescu, învăţând din greşelile ultimilor doi ani va face un relativ armistiţiu cu PNL, e greu de crezut că disensiunile nu vor reizbucni la prima ocazie.

A doua ipoteză este că PD, ieşit întărit după anticipate, se va alia cu un PSD pe care deocamdată îl arată cu degetul drept întruchiparea sistemului ticăloşit de până în 2004 şi principal responsabil, alături de PNL, pentru actuala criză. Cum însă în politică nu poţi spune niciodată “niciodată”, n-ar fi exclus. Cum spuneam şi ieri, va fi amuzant să vedem justificările democraţilor pentru o astfel de coaliţie, interzisă din câte înţeleg chiar prin documentele lor oficiale de partid.

În fine, a treia variantă ar fi consfinţirea unei alianţe PNL-PSD, ceea ce ar însemna că gestul Partidului Democrat de a cere anticipate este unul sinucigaş, plus că ar fi iarăşi ca în povestea cu demonstraţia matematică înşirată pe 10 pagini, al cărei rezultat este zero. Adică am ajunge după o lungă, aprigă şi costisitoare campanie electorală, fix în punctul în care mulţi susţin că suntem şi astăzi, pe lângă faptul că ne-am alege cu o alianţă “contra naturii” pe durata unui întreg ciclu electoral.

Nenorocirea cea mai mare este însă alta. Un scrutin devansat ar aduce fără îndoială în Parlament încă o formaţiune extremistă şi anume Partidul Noua Gerneraţie al lui Gigi Becali. Aceleaşi sondaje care-i mână pe unii şi pe alţii în luptă, dacă sunt cât de cât corecte, îl creditează cu minimum 10-15% din opţiunile de vot. Aşadar, Becali va fi principalul beneficiar al anticipatelor. Chiar mă întreb dacă nu cumva, în cinismul lor, strategii PD, conştienţi de acest lucru, nu mizeză pe faptul că liberalii vor fi obligaţi să revină la sentimente mai bune faţă de democraţi în situaţia în care noul Parlament rezultat va fi încă şi mai eteroclit, cu un PSD subţiat faţă de momentul actual şi în care o majoritate PNL-PSD-PRM-PNG ar fi cu adevărat de neconceput.

“Un gest politic atât de democratic pe care noi nici nu putem să-l înţelegem”

Scenariile politice lansate la sfârşitul săptămânii trecute în presă, conform cărora Traian Băsescu ar intenţiona să propună, la întâlnirea de marţi cu partidele parlamentare, formarea unui guvern de uniune naţională condus de Mugur Isărescu, sau a unuia având în prim-plan PSD şi pe Mircea Geoană mi se par absurde. Atât de absurde, încât, fiind vorba despre jucăuşul nostru preşedinte, devin perfect plauzibile. Singurul element care mă face să rămân oarecum sceptic este faptul că ele n-au fost aduse în atenţia opiniei publice de către oficiosul pedisto-prezidenţial “Evenimentul zilei” – caz în care probabilitatea lor ar fi bătut spre 100% – ci de către semi-oficiosul “Cotidianul” şi de “Ziua”, tribuna de luptă şi propagandă a liberalilor.

Trebuie să recunosc că, oricât de proastă mi s-a părut întotdeauna ideea de guvern de uniune naţională (ca să nu mai spun de aceea a unui Executiv condus de social-democraţi) sunt suficient de cinic încât dintr-un anumit punct de vedere să aştept cu încredere şi o bucurie răutăcioasă confirmarea unor asemenea ipoteze. Ar fi teribil de amuzant să urmărim reacţiile tuturor “pedeilor”, fie ei cu carnet, sau numai în cuget şi-n simţiri, şi felul în care s-ar întrece în a sublinia genialitatea preşedintelui, care, vezi Doamne, va fi găsit “singura soluţie viabilă pentru ieşirea din actuala criză”. Desigur, PSD nu va mai fi atât de negru ca atunci când cochetau liberalii cu el, ci “un partid mare, cu o pondere însemnată în Parlament, care nu poate fi neglijat în nicio construcţie guvernamentală”, “o formaţiune care în ultima vreme s-a schimbat mult, s-a democratizat faţă de vremurile când îi avea în frunte pe alde Năstase, Hrebenciuc, Mitrea sau Iliescu” etc., etc...

De altfel, deja l-am văzut, tot săptămâna trecută, pe domnul Videanu-preşedintele PD (spre deosebire de celălalt Videanu, primarul), cum la o emisiune la postul naţional de televiziune explica decizia lui Traian Băsescu de a numi în fruntea SRI un pesedist pursânge, drept “un gest politic atât de democratic pe care Preşedintele l-a făcut pe care noi nici nu putem să-l înţelegem” (topica îi aparţine). Asta, bineînţeles, în opoziţie cu gesturile politice atât de nedemocratice şi de uşor de înţeles ca fiind făcute în interesul grupurilor de interese, mogulilor şi tuturor celorlalţi demoni, ale lui Tăriceanu, care constatând schimbarea raporturilor de forţe din Parlament şi pierderea majorităţii pro-guvernamentale se vede pus în situaţia de a negocia cu aceiaşi social-democraţi – însă latura întunecată, vezi bine! Că doar n-o avea dreptul premierul să facă ce îi este îngăduit numai Marelui Şef de Partid şi de Stat!

Parcaţi aici!

[...]

Oraşul de coşmar

Nu cred să fi apărut în ultimii ani în Bucureşti vreo construcţie sau vreun proiect arhitectural de amploare care să nu dea naştere la nenumărate controverse. Şi pe bună dreptate. Este trist să vezi că, după ce decenii întregi Capitala a fost maltratată de demolările din “epoca de aur” şi de înlocuirea unor capodopere de arhitectură cu edificii care mai de care mai kitschioase, “înfăptuirile” comuniste sunt duse pe noi culmi ale prostului gust de edilii actuali. Nu se mai dărâmă, în schimb răsar ca ciupercile după ploaie tot felul de monstruozităţi plasate în cele mai surprinzătoare şi mai inadecvate locuri. Rare sunt clădirile care să-ţi încânte privirile sau măcar să nu dea ca nuca-n perete cu ansamblurile în mijlocul cărora au fost ridicate.

Una dintre maniile urbaniştilor autohtoni este să posteze coloşi “moderni” în imediata vecinătate a unor paşnice clădiri vechi, în special biserici. Exemplele cele mai cunoscute sunt Catedrala Sfântul Iosif şi Biserica Armenească, ambele ascunse de doi zgârie-nori dâmboviţeni. Singura “măiestrie” pe care le-o recunosc proiectanţilor este aceea că se pricep de minune să identifice câte un petic de teren, pe care odinioară se aflau cel mult două-trei chioşcuri, şi unde îmi imaginam eventual un scuar cu două băncuţe şi câţiva copaci, după care purced la schiţarea şi apoi transpunerea în viaţă a ditamai mastodontului paralelipipedic, asemenea unei cutii de chibrituri subţiratică şi nemăsurat de înaltă, plămădită de obicei din sticlă de culoare verde, care mie unuia îmi evocă halele industriale ale unor fabrici gen IMGB sau Mecanică Fină.

Marile capitale europene, precum Viena sau Parisul au reuşit să rezolve necesarul de spaţii pentru birouri prin construirea unor cartiere noi, mai mult sau mai puţin futuristice, plasate însă la marginea oraşului. La noi în schimb, mahalele rămân la fel de infecte, terenurile virane devin gropi de gunoi, în timp ce tot şmecherul îşi trage imobil “utilitar” în buricul târgului. Probabil că primarii noştri, în frunte cu Adriean Videanu nu se încumetă să se avânte cu maşinile lor luxoase mai departe de străzile asfaltate. Ca un exemplu, mă gândesc că pe suprafaţa ocupată de ceea ce impropriu continuă să se numească “lacul Văcăreşti” se puteau face mai multe imobile decât toate cele construite în ultimii ani în tot centrul. Da-i departe rău!

Şi apropo de domnul Videanu, zilele trecute l-am văzut în cadrul unei emisiuni la Realitatea TV explicându-ne cu seninătate că primarii nu au nicio vină în ceea ce se întâmplă, toate construcţiile noi fiind avizate de arhitecţi şi urbanişti, în urma unor concursuri. Dezbaterea era prilejuită de cataclismul prefigurat a se abate asupra Pieţei Revoluţiei, care în curând va fi îngropată sub un megalomanic ansamblu de birouri. Totul a pornit, chipurile, de la ideea de a face acolo... o parcare subterană. Au venit însă nişte băieţi deştepţi care au sugerat că dacă tot e bal, apăi bal să fie şi să se lucreze şi la suprafaţă.

Acum, recunosc că nu ştiu exact care sunt etapele ce preced apariţia unei construcţii noi. Îmi imaginez că într-adevăr nu domnul Videanu plănuieşte cât de înalt sau ce formă va avea un bloc sau altul. Însă am convingerea că Primăria este aceea care dă sau nu autorizaţiile de construcţie, fiindcă e greu de crezut că dacă mâine apare un arhitect vizionar, decis să amplaseze un căsoi în intersecţia de la Piaţa Universităţii, să zicem, pe locul Ceasului Integrării, domnul Videanu n-are încotro şi trebuie să se supună! Aşa că ar face bine să nu mai încerce să ne vândă astfel de gogoşi.

Şi pentru că tot a venit vorba despre Piaţa Universităţii şi mascarea clădirilor vechi, nu am putut să nu remarc că la doi paşi de Spitalul Colţea zona s-a transformat într-un şantier delimitat ca atare. Sper din tot sufletul să se amenajeze un părculeţ!!!

Echilibriştii

În evoluţia lor de echilibrişti pe sârma guvernamentală, PNL şi PD, după ce s-au tot îmbrâncit discret, fiecare încercând să-l azvârle pe celălalt în plasa opoziţiei, au trecut la opinteli mai serioase. În special liberalilor li s-a acrit să verifice, zi de zi, în practică, adevărul zicalei “apără-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă apăr singur!” şi par hotărâţi să-şi “asume” total guvernarea. Problema este că în asemenea mişcări ample, pe principiul acţiunii şi reacţiunii, acela care împinge mai cu elan riscă să se dezechilibreze chiar el mai tare şi, fiind luat prin surprindere, nu doar să cadă odată cu adversarul – care a apucat să-şi calculeze traiectoria şi va pica în picioare, ca de obicei –, dar să şi aterizeze în cap, frângându-şi gâtul. La calcule electorale mă refer.

La drept vorbind, frustrarea peneliştilor este de înţeles. În urma alegerilor din 2004, ei s-au ales practic numai cu jumătate din jumătatea feliei de caşcaval a Puterii care ar fi trebuit să le revină. Poate că dacă, odată ajuns preşedinte, Traian Băsescu şi-ar fi luat în serios rolul de factor de echilibru şi stabilitate, mai presus de interesele partizane, lucrurile ar fi stat altfel. Din păcate, încă de la preluarea mandatului, domnia sa a profitat de noul statut pentru a-i urechea pe cei mici şi răi, personificaţi de foştii aliaţi, în încercarea de a-i îngropa definitiv, după metoda aplicată la scară mai mică şi cu bătrânii ţărănişti.

Democraţii strigă acum sus şi tare că prezenţa lor în Guvern este “cel puţin la fel de legitimă” ca aceea a liberalilor. Corect. Numai că, teoretic, şi o reprezentare a liberalilor la nivelul preşedinţiei ar fi fost la fel de legitimă, cu atât mai mult cu cât iniţial postul trebuia să le revină. Cu alte cuvinte, fie preşedintele ar fi fost cu adevărat echidistant, fie, dacă tot intenţiona să se transforme în jucător, ar fi putut evolua din când în când şi în echipa liberală, nu numai împotriva ei.

În consecinţă, PNL s-a cam decis să pună piciorul în prag şi să pretindă şi restul de sfert de putere. Prevalându-se de faptul că, la urma urmelor, din perspectiva separaţiei puterilor în stat, funcţia de premier, care deja le aparţine, nu este cu nimic mai prejos decât aceea de preşedinte, acaparată de PD, vor să o fructifice de-acum la maximum, plasându-şi în Guvern doar miniştri agreaţi. Din punct de vedere constituţional şi poate chiar moral, dreptatea este de partea lor. Tot ce le mai stă în cale este Protocolul Alianţei, însă acesta e de multă vreme maculatură.

Politică şi ficţiune

Curtea Constituţională intră în acţiune! Din nou. Judecând însă după întârzierea cu care dă verdicte, se pare că, fie sesizările sunt atât de numeroase încât depăşesc capacitatea ei de lucru, fie Constituţia este atât de ambiguă, încât până şi celor nouă judecători, care altceva n-au de făcut decât să o interpreteze şi să vegheze la buna ei aplicare, le vine tare greu să ia câte o decizie. Iată, de pildă, după două săptămâni de când PD reclama neconstituţionalitatea Comisiei de anchetă a Preşedintelui, încă nu ne-am lămurit ce şi cum, între timp cei care o compun văzându-şi liniştiţi de treabă.

De data aceasta, reclamagiul este însuşi premierul Tăriceanu. Povestea de ieri, cu decretul de vacantare a funcţiei de ministru de Externe, are ceva de roman poliţist. După ce vreme de mai bine de o lună toată lumea părea să fi şi uitat de demisia domnului Ungureanu, brusc evenimentele se succed cu repeziciune, preşedintele anunţându-ne că l-a semnat fix cu o zi înainte ca prim-ministrul să se adreseze Curţii.

În filmele şi cărţile de gen, în acest punct al acţiunii apare de fiecare dată câte un detectiv care declară sentenţios că el nu crede în coincidenţe. Iar desfăşurarea ulterioară a evenimentelor îi confirmă bănuielile. La noi totuşi, nimănui nici măcar nu i-a trecut prin minte că domnul Băsescu ar fi putut împinge joaca de-a “cine ajunge ultimul e un fraier” cu premierul până la a antedata un document oficial emis de cancelaria prezidenţială. Nici mie, de altfel.

Rămân doar justificările puerile ale doamnei Săftoiu, conform cărora preşedintele ar fi vrut să-l anunţe mai întâi pe fostul titular al postului - pe care n-avusese vreme să-l informeze ce are de gând săptămâna trecută când s-au tot aflat împreună - precum şi explicaţia pentru întârzierea gestului din dorinţa ca România să fie reprezentată în condiţii optime la ultimele reuniuni internaţionale, de parcă un ministru demisionar ar fi fost mai adecvat decât bietul domn Cioroianu, care se vede în acest fel umilit o dată în plus de la cel mai înalt nivel. C-aşa-i în politica dâmboviţeană!

O victorie cu iz de înfrângere

Alegerile pentru Parlamentul European au fost amânate. În lipsa bărbii, premierul Tăriceanu îşi râde în pumni, încântat de ceea ce domniei sale i se pare, fără îndoială, o nouă victorie în confruntarea cu Traian Băsescu şi Partidul Democrat. Numai că, după părerea mea, este o victorie à la Pirus, iar PNL începe să semene tot mai mult cu cetăţeanul de la Radio Erevan care se ascundea cu multă iscusinţă deşi nu-l căuta nimeni, ori cu soldatul care înainta nestingherit în teritoriul inamic, într-un război care se încheiase de mult.

Mai întâi însă aş vrea să-i lămuresc pe aceia care n-au înţeles exact ce s-a petrecut ieri dimineaţă între preşedinte şi premier la Palatul Victoria. Lucrurile sunt simple: Traian Băsescu a prezidat o şedinţă cu Guvernul, desfăşurată înaintea şedinţei de Guvern, condusă, cum era şi firesc, de prim-ministru şi în care s-a luat sus-amintita decizie de amânare. Chestie de gramatică politică.

Necazul cu liberalii este că şi-au ales foarte prost momentul pentru a adopta o atitudine “pragmatică”, “tranşantă”, pe alocuri chiar cinică, prea puţin caracteristică în fond, în încercarea de a răspunde cu aceeaşi monedă democraţilor, cărora acest tip de pragmatism împins până la demagogia deşănţată le vine ca o mănuşă, fiind însăşi raţiunea apariţiei şi existenţei lui ca partid politic desprins din trupul unui FSN “îmbătrânit” şi conservator într-ale mentalităţilor retrograd-comuniste de la vremea respectivă.

De-a lungul ultimelor săptămâni, PNL a ratat mai multe ocazii de a-şi afirma independenţa şi intransigenţa. O face tocmai acum, pe un subiect sensibil, euroalegerile, şi exact când Traian Băsescu, demonstrându-şi o dată în plus dibăcia de mare strateg, şi-a arătat disponibilitatea de a da un pas înapoi în privinţa referendumului inventat de domnia sa, admiţând că, aşa cum pretinde premierul, poate deveni un subiect “parazitar” în perspectiva scrutinului. Prin urmare, Tăriceanu este cel care va apărea acum în ochii opiniei publice drept un individ ranchiunos, gata să dinamiteze şi mai mult viaţa politică numai pentru a obţine o victorie, cum spuneam facilă, în faţa adversarului său numărul unu.

În încercarea de a-şi argumenta “obiectiv” decizia, premierul a declarat că amânarea europarlamentarelor nu este câtuşi de puţin în interesul partidului pe care îl conduce. Perfect adevărat, fiindcă PNL, aflat la guvernare, nu are cum să spere la o creştere a potenţialului său electoral odată cu trecerea timpului. Numai că Tăriceanu recunoaşte astfel implicit că mişcarea sa este una mai degrabă în interes personal, acela de a-şi păstra funcţia. Iar pentru asta e în stare să facă jocurile unei Opoziţii care, luându-şi nasul la purtare, începe, iată, să aibă pretenţii tot mai mari şi mai răspicat rostite, precum aceea de a impune un Guvern “colorat” după propriile gusturi monocromatice. Şi cu siguranţă nu se va opri aici!

Ori se rupe, ori se crapă!

Războiul celor două Palate a intrat într-o fază de-a dreptul incandescentă. Astăzi suntem pe cale să asistăm la o premieră absolută în istoria relaţiilor dintre preşedintele şi prim-ministrul ţării, cei doi disputându-şi rolul de conducător al şedinţei extraordinare de Guvern în care se va discuta posibilitatea amânării alegerilor pentru Parlamentul European. Constituţia va fi, fără îndoială, interpretată din nou în fel şi chip şi nu m-ar mira să auzim cuvinte grele precum “lovitură de stat”.

Un lucru este cert: dacă până acum Tăriceanu trecea drept un factor de relativ echilibru şi responsabilitate în tot acest bâlci politic, de multe ori părând că încearcă să tempereze avântul războinic al celorlalţi protagonişti, de data aceasta chiar domnia sa este acela care toarnă gaz pe foc, încăpăţânându-se să amâne euroalegerile, cu argumente extrem de subţiri, care măcăne din toţi rărunchii.

Ideea că pentru un astfel de scrutin ar trebui să existe mai întâi un climat politic de pace şi concordie este pe cât de ciudată pe atât de utopică. Premierul demonstrează în acelaşi timp că îi socoteşte pe români incapabili să disocieze o campanie electorală “europeană” de discuţiile în privinţa celor două referendumuri şi că el însuşi e atât de naiv încât să creadă că până în sezonul de toamnă-iarnă, când s-ar putea organiza cel târziu aceste alegeri, situaţia politică se va limpezi. Dimpotrivă, după cum se arată lucrurile, la toamnă mai degrabă o să discutăm, de data asta pe bune, despre alegerile anticipate pentru Parlamentul României!

Adevărul e că premierul se află între ciocanul pesedist şi nicovala pedistă. Refuzând să amâne euroalegerile, are toate şansele să se confrunte cu o moţiune de cenzură a Opoziţiei, cu mari sorţi de izbândă, câtă vreme, mai ales după ultimele evenimente, ne putem aştepta la un vot favorabil şi din partea democraţilor. Dar nici amânându-le nu poate sta mai liniştit, PSD, PRM şi PC nefiind deloc nişte aliaţi de încredere pe termen lung.

De fapt, ceea ce face acum Tăriceanu nu este decât o tentativă disperată de a-şi salva scaunul de prim-ministru, cu consecinţe, zic eu, dezastruoase în ochii opiniei publice, pentru el şi, mai grav, pentru partidul pe care îl conduce.

Gata cu criza politică!

Ieri, criza politică a luat sfârşit! Cel puţin din punctul meu de vedere şi numai pentru câteva ore. Sătul să mai urmăresc ce reproşuri şi epitete îşi mai aruncă unul altuia politicienii români prin intermediul mass-media, ori să aflu cine de cine şi de ce se ascunde prin aeroporturile, hotelurile şi sălile de conferinţe din Europa, am preferat să mă duc la teatru.

Nu intenţionez să fac o cronică a spectacolului. Există însă câteva lucruri care mă scot din sărite ori de câte ori păşesc într-una dintre sălile de teatru bucureştene, şi trebuie să spun că nu mi se întâmplă deloc rar, fiind mai curând un împătimit al genului.

Cu doar câteva minute înainte de ora la care teoretic ar trebui să înceapă reprezentaţia, sala este, invariabil, pe jumătate goală. Lucru surprinzător, fiindcă deşi îmi procur bilete uneori şi cu două săptămâni înainte, abia reuşesc să le găsesc pe ultimele. Misterul se dezleagă cam cu două minute înainte de “fix” (sau “şi jumătate”, după caz), când prin toate uşile de acces năvăleşte puhoi de lume. Ai crede că nu mai este timp suficient să-şi ocupe cu toţii locurile până la ridicarea cortinei (vorba vine, la modă fiind sistemul “totul la vedere”, inclusiv schimbarea decorurilor), însă aici intervin organizatorii, în sensul că de foarte multă vreme nu am mai văzut un spectacol care să înceapă la ora înscrisă pe bilet. Cele mai mici întârzieri sunt de cinci-şase minute, cu o medie de vreo zece. Întâmplător, ieri recordul a fost bătut: un academic sfert de oră bătut pe muchie. Desigur, ultimul spectator, care, cu mâhnire trebuie să spun, era chiar un actor de vază venit să urmărească evoluţia confraţilor, ridica un rând întreg în picioare (loc central, deh!), abia pe la şi douăzeci! Presupun că s-a creat un soi de cerc vicios: ştiind că inevitabil spectatorii vor întârzia, actorii nu ies la timp pe scenă, câtă vreme spectatorii, la rândul lor, nu au nici un motiv să se grăbească ştiind că spectacolul oricum va începe cu întârziere!

Chiar lângă mine, profitând de răgaz, un cetăţean s-a gândit că ar fi un moment tocmai bun să-şi ia cina, constând dintr-un sendviş, după toate aparenţele olfactive, cu brânză. Ştiţi cum dă un sendviş cu brânză într-o sală micuţă, ticsită şi neaerisită? Vă spun eu: nashpa! Fiţi siguri că damful a stăruit pe toată durata reprezentaţiei!

Fireşte că nu pot lipsi uitucii care nu-şi închid telefoanele – unii dintre ei ambiţionându-se să şi răspundă atunci când sună! – ori puştoaicele care preţ de cel puţin jumătate de spectacol scriu SMS-uri către cea mai bună prietenă şi care se uită la tine ca la un psihopat, prezumtiv pedofil, dacă îndrăzneşti să le ceri să înceteze.

Nu ştiu dacă aţi remarcat, dar în general oamenii vin la teatru pornind de la premisa că trebuie să se amuze, chiar şi atunci când pe afiş se află titluri precum Titus Andronicus, Iuliu Cezar sau Hamlet. Dezamăgirea nu le e întrecută decât de plictiseală, aşa că-şi fac de lucru şuşotind cu vecinul despre orice altceva în afară de piesă.

Nu că atunci când se referă la ea ar fi mai simpatici! Tot aşa, cam la două-trei reprezentaţii o dată, mă nimeresc taman lângă nişte cronicari amatori, de obicei un grupuleţ compact de tinere intelectuale cu ochelari şi – n-am nicio îndoială – fără parteneri, care-şi împărtăşesc una alteia opiniile foarte preţioase şi docte despre calitatea actorilor, a regizorului sau a piesei, chiar atunci, pe loc, fiindcă după spectacol vor fi prea ocupate să sporovăiască într-un bar pe teme de modă ori despre bărbaţii la care visează.

În încheiere, deşi am promis că nu mă voi referi la piesă, vreau numai să consemnez că replica cea mai gustată de sală, la care s-a râs minute în şir, a fost următoarea: “fir-ai a dracului cu mă-ta!”.

Fascinaţia şarpelui

După două zile de discuţii între preşedinte şi partidele politice, s-a ajuns, în sfârşit, exact în punctul din care s-a plecat. Traian Băsescu a dat impresia că s-a luminat peste noapte, explicându-ne cu aplomb, ca pe-o dovadă de mare perspicacitate personală, “propria-i” concluzie că un referendum pe tema votului uninominal n-ar avea practic niciun rost, câtă vreme rezultatul este previzibil (cu amendamentul că totul s-ar putea transforma într-un fiasco lamentabil în cazul când populaţia nu s-ar prezenta în număr suficient la urne), iar după încheierea lui nu vom fi înaintat nici cu un pas în ceea ce priveşte consensul partidelor pentru unul sau altul dintre multele proiecte de Cod electoral aflate deja în Parlament.

Ca de obicei când vine vorba despre preşedinte, sunt absolut fascinat de penibilul atitudinii demagogice a Partidului Democrat. După ce, în ultimele săptămâni, reprezentanţii lui ne-au înnebunit cu “necesitatea imperioasă a organizării referendumului”, arătându-se cu mult mai zeloşi decât însuşi iniţiatorul, care după ce a aruncat piatra în lac s-a retras într-o tăcere uşor sibilică, sunt puşi acum în ipostaza jenantă pentru orice om de bun simţ, dar cu siguranţă nu şi pentru domniile lor, de a admite că totul se poate rezolva şi fără.

În acelaşi timp, a fost foarte interesant să constatăm din nou un fenomen foarte interesant din politica autohtonă. De îndată ce au dat ochii cu şeful statului, lideri dintre cei mai vehemenţi în a-l critica, mergând până la invective, s-au transformat brusc în mieluşei bine crescuţi, joviali şi politicoşi. Domnul Băsescu şi-a demonstrat o dată în plus charisma incontestabilă, reuşind parcă să-şi hipnotizeze interlocutorii, asemenea unui şarpe înaintea devorării prăzii. Nu-i mai puţin adevărat că şi partidele au renunţat într-o oarecare măsură la intenţiile iniţiale de a-l umili prin trimiterea celor mai înrăiţi duşmani ai domniei sale. Aşa de pildă, PNL i-a făcut alt program lui Crin Antonescu, mulţumindu-se să i-l vâre în coastă doar pe Ludovic Orban, flancat de doi diplomaţi, Meleşcanu şi Voicu, la fel ca şi PC, care nu l-a mai delegat pe Codrin Ştefănescu. Desigur, această relativă acalmie nu va dura mai mult de două-trei zile, până când îşi vor reveni cu toţii din transă, antrenaţi şi de cei asemenea liderului PSD Mircea Geoană care, sustrăgându-se strategic de la întâlnire, şi-a păstrat suficient sânge rece cât să se răţoiască în continuare, de departe, la Băsescu, chiar a doua zi după ce-l vedeam pe Victor Ponta zglobiu ca un adolescent, fericit că proiectul său de lege fusese privit cu bunăvoinţă de ditamai preşedintele.

Ca să nu mai spun că, judecând după declaraţiile celor ieşiţi de la Palatul Cotroceni, a reieşit destul de limpede că, la urma urmelor, au vorbit împreună dar s-au înţeles separat. Reprezentanţii partidelor ni s-au adresat în cadrul conferinţelor de presă respective pe un ton relaxat, încrezători, ca şi cum votul uninominal ar fi deja o problemă rezolvată, însă pe fond fiecare vorbea în continuare despre un cu totul alt sistem. Semn că mai e mult până departe.

De veghe în lanul de prevederi constituţionale

Curtea Constituţională a devenit în ultimele săptămâni unul dintre principalii actanţi de pe scena politică. Învăluită într-un aer de mister aproape mistic, câtă vreme niciunul dintre membri nu a prea fost văzut în carne şi oase, atotştiutoare şi omnipotentă când vine vorba despre judecăţile asupra diferitelor amendamente şi prevederi legale, ea tinde să se transforme într-un fel de baubau cu care politicienii se ameninţă unii pe alţii ori de câte ori apare câte o iniţiativă care riscă să le ameninţe interesele de partid. În special cohortele de profesori de drept constituţional ai PD, în frunte cu Emil Boc, apelează la înaltul organism cam în genul puştilor de pe maidane care atunci când erau pe cale să o încaseze de la un tovarăş de joacă ţipau ca din gură de şarpe că vin cu “frati-miu mai mare” sau cu “tăticu’”.

Care “tăticu’”, în buna tradiţie postrevoluţionară, s-a pronunţat de fiecare dată în defavoarea Opoziţiei, atât a celei “mari” (cu PNL cu tot), ca în privinţa modificărilor preconizate a se aduce la Legea referendumului, cât şi a celei “mici” ca în cazul efectelor moţiunii anti-Macovei. Probabil cu temei, mai ales că în prima situaţie a lăsat şi ceva loc de întors, admiţând că Legea ar putea fi în cele din urmă schimbată astfel încât un preşedinte să fie demis şi cu o majoritate simplă în cazul unui referendum, dacă Parlamentul va modifica modificările, pe ici pe colo, pentru a le pune în acord cu Constituţia.

Ultima găselniţă a democraţilor vizează pretinsa neconstituţionalitate a câtorva prevederi din Regulamentele de funcţionare ale celor două Camere (!), în baza cărora s-a constituit Comisia de anchetă a activităţii preşedintelui. În cazul pronunţării în acest sens, va fi interesant să aflăm cum Parlamentul a activat atâta amar de vreme după nişte reguli neconstituţionale! Şi, desigur, ne vom întreba întruna de-acum încolo câte asemenea reguli mai zac nedescoperite, gata să fie aduse la lumină doar când interesele vreunui partid o cer!

Cât priveşte Comisia în sine, mie nu mi se pare că ea diferă prea mult de nenumăratele altele asemenea, instituite pentru te miri ce, începând cu aceea condusă de senatorul-regizor (sau invers) Sergiu Nicolaescu, care a investigat evenimentele din timpul Revoluţiei. În treacăt fie spus, cred că neinspirată este în primul rând titulatura, ea nefiind în fond una de “anchetă”, ci una de “cercetare” sau “analizare”. De aici şi multe “confuzii”, făcute de multe ori cu bună ştiinţă de democraţi. Termenul anchetă este unul cu prea multe conotaţii juridice sau poliţieneşti. Finalitatea demersului nu va fi unul similar cu al activităţii unor procurori, ci va rezulta pur şi simplu un raport, precum, bunăoară, în cazul Comisiei Parlamentului European pentru cercetarea presupuselor activităţi desfăşurate de CIA pe teritoriul unor ţări din UE, printre care şi România. El va fi sau nu aprobat în plen, fără niciun efect de tip penal.

Prin urmare, nu văd ce poate fi neconstituţional în toată povestea asta. Iar pentru liniştea domnului Boc şi a celorlalţi din tabăra prezidenţială, trebuie amintit că, mai ales la noi, ori de câte ori s-a înfiinţat vreun astfel de organism, rezultatul a fost fix o frecţie la picior de lemn, neaflându-se nimic din ce nu se ştia înainte, problema fiind în cele din urmă îngropată şi uitată definitiv.

Preşedintele-sfidător

Aşa cum anticipam într-un alt articol, conform Legii lui Murphy care spune că “nimic nu este mai definitiv decât lucrurile pe care le facem provizoriu”, interimatul de la MAE tinde să se eternizeze. La vremea aceea îl suspectam drept artizan al acestei situaţii pe premierul Tăriceanu, însă în cele din urmă responsabilul s-a dovedit a fi Traian Băsescu, care de aproape o lună refuză să-i dea undă verde pentru ocuparea fotoliului ministerial candidatului propus de PNL, Adrian Cioroianu, preferând să-l ţină ostatic pe demisionarul Mihai Răzvan Ungureanu, căruia, în paranteză fie spus, îi place al naibii!

Nu ştiu cum se face, însă preşedintele pare să-şi propună cu tot dinadinsul să dea apă la moară tuturor celor care-l acuză de acţiuni la limita constituţionalităţii, dacă nu dincolo de ea. Cu oricâtă bunăvoinţă am încerca să-l urmărim în evoluţia sa de preşedinte-jucător aflat chiar pe teren, nu putem să nu ne întrebăm dacă cineva i-a explicat măcar regulile jocului pe care oricum ar fi trebuit numai să-l arbitreze. Ori dacă îi pasă de ele.

Fără a avea pretenţia că mă pricep cine ştie ce la chestiunile privitoare la Constituţie, mi se pare că inclusiv participarea domnului Băsescu la şedinţa de Guvern de săptămâna trecută nu a fost tocmai cuşer. Şi nu mă refer la faptul că domnia sa a găsit de cuviinţă să-şi aprindă o ţigară într-un loc unde însemnul “no smoking!” nu are în vedere vestimentaţia celor din sală; asta demonstrează doar, o dată în plus, ticăloşia sistemului comunist care scurtase cu un an intervalul petrecut de copii pe la casele lor, precum şi slugărnicia ditamai Executivului supradimensionat, în care nu s-a găsit niciun ministru mai cu sânge-n vine care să-i atragă atenţia şefului suprem că regulile şi legile nu sunt mai prejos nici măcar de el. E vorba în schimb că, după litera Constituţiei, “Preşedintele României poate lua parte la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice şi, la cererea primului-ministru, în alte situaţii” (articolul 87).

Că premierul nu l-a invitat e limpede. Întrebarea este dacă nişte contracte economice, fie ele şi cu China şi de nu ştiu câte miliarde de dolari se pot încadra la “politică externă” sau “apărarea ţării” (poate de megaţepari internaţionali). S-ar putea. Numai că, din câte înţeleg eu din textul Legii fundamentale, oricare dintre subiectele de mai sus ar trebui să se afle dinainte pe ordinea de zi a şedinţei, ceea ce, conform declaraţiilor secretarului general al Guvernului, domnul Radu Stroe (alt demisionar de cursă lungă angrenat în competiţia “cine stă mai mult pe o funcţie părăsită”, unde însă deocamdată este surclasat de şeful Direcţiei Generale de Informaţii şi Protecţie Internă a MAI, Virgil Ardelean) nu era cazul.

Cu alte cuvinte, practic Traian Băsescu a impus ordinea de zi a unei şedinţe de Guvern! Nu sună oare a încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat, oricâte atribuţii executive ar avea preşedintele în originala noastră democraţie struţo-cămilistică?

Tăriceanu a îngăimat şi el ceva în acest sens a doua zi, însă n-a avut curajul să meargă mai departe, aşa cum nu îndrăzneşte, cel puţin deocamdată, să pună piciorul în prag în legătură cu situaţia de la Externe. În funcţie de simpatia mai mare sau mai mică pe care o nutreşte fiecare faţă de şeful Executivului, atitudinea domniei sale poate fi interpretată drept slăbiciune funciară sau o evitare diplomatică a ocaziei de a mai turna un ibric de benzină peste focul incendiarei relaţii dintre Palate.

"Reîntregirea" Puterii

Săptămâna politică începe sub semnul unei aparente întoarceri la raţiune. Indiferent cum se vor termina consultările de la Palatul Cotroceni de marţi şi miercuri, dintre şeful statului şi partidele parlamentare, important este faptul că principalii actori se vor afla, după multă vreme, faţă în faţă la aceeaşi masă.

Pe de altă parte, e puţin probabil că vor reuşi să ajungă cu toţii la o concluzie comună în privinţa celor trei probleme aflate la ordinea zilei: referendumurile pentru demiterea preşedintelui şi pentru votul uninominal, respectiv data alegerilor europarlamentare. Judecând după ultimele luări de poziţii ale democraţilor – adevărate buzdugane politice ale lui Traian Băsescu – analiştii se aşteaptă ca ştirea principală în urma celor două runde de discuţii să fie aceea că preşedintele ar fi dispus să amâne referendumul “său” până după 13 mai. Probabil nu prea mult, până spre sfârşitul lunii sau pentru iunie.

Oricare ar fi substratul unei astfel de decizii, ea ar trebui salutată. S-ar demonstra astfel, pentru întâia oară de la preluarea mandatului, că preşedintele ştie să mai şi renunţe la propriile-i idei fixe, chiar cu riscul ca atitudinea lui să fie interpretată drept o cedare în faţa ultimatumului lansat vineri de premierul Tăriceanu.

La drept vorbind, un asemenea gest venit din partea lui Băsescu ar avea pentru domnia sa o mulţime de avantaje. În primul rând, el ar fi foarte uşor de justificat, prin aceea că practic acordă un răgaz partidelor politice pentru ca acestea să adopte pe cale firească, în Parlament, o lege în privinţa votului uninominal. Un joc la două capete: fie legea va fi adoptată, preşedintele alegându-se cu laurii cuveniţi celui care a readus subiectul în prim-plan, fie ea se va împotmoli o dată în plus, oferindu-i un nou prilej de a trage Legislativul de urechi şi de a-l arăta cu degetul drept frânar al reformei politice, după care, de data aceasta cu deplină acoperire, chiar şi în faţa celor mai acerbi adversari, va relua procedurile referendumului.

În acelaşi timp, aparenta situare de aceeaşi parte a baricadei cu premierul, îl va obliga pe acesta din urmă, dacă nu să-i adreseze niscai mulţumiri publice pentru atitudinea înţeleaptă, măcar să facă pentru o vreme “ciocul mic”. În ochii electoratului, dar şi ai Opoziţiei, mişcarea ar putea fi socotită ca un semn al refacerii unităţii Alianţei, lucru benefic în privinţa rezultatelor la alegerile europarlamentare (câtă vreme ADA continuă şi aşa să fie neaşteptat de bine situată în sondaje), dar, paradoxal, nu atât de favorabil premierului însuşi. Şi asta deoarece PSD, PRM şi PC, rămase singure cu procedurile de suspendare în braţe, se vor vedea silite să redeschidă frontul împotriva Guvernului, mergând până la readucerea pe tapet a momentan uitatei moţiuni de cenzură, ceea ce cu siguranţă nu-i va displăcea preşedintelui.

Singurul punct slab al noii strategii prezidenţiale a fost sesizat de liderii Partidului Conservator. Reorientându-se din mers, partidele de Opoziţie ar putea prelua chiar ele stindardul votului uninominal, fluturat ca prioritate maximă tocmai în perspectiva alegerilor pentru PE, care, vezi Doamne, fiind atât de importante pentru România, ar trebui să fie primele desfăşurate după noul sistem. De unde necesitatea amânării lor. Iar o poziţie fermă din partea lui Tăriceanu îl va face cu atât mai vulnerabil în faţa atacurilor Opoziţiei.

Cine nu e împotriva noastră e cu noi!

Parlamentul a votat ieri propunerea preşedintelui Traian Băsescu de organizare a referendumului pe tema votului uninominal. De votat a votat el, chiar cu o largă majoritate, însă nu se ştie ce a hotărât! Şi asta deoarece, deşi au fost 233 de voturi “pentru”, ca să se adopte o rezoluţie favorabilă ar fi fost nevoie de 234, adică jumătate plus unul din totalul senatorilor şi deputaţilor. Caraghioslâcul absolut al situaţiei e că nu se poate considera nici că propunerea a fost respinsă!

Soluţia găsită de iscusiţii noştri parlamentari este ca votul să fie reluat, de data aceasta dezbătându-se o rezoluţie formulată diferit, eventual în termeni negativi. Adică ceva de genul: “sunteţi împotriva propunerii preşedintelui?”. Rezultatul previzibil e că nici de data aceasta nu se va întruni majoritatea calificată, adică nu se vor aduna 234 de votanţi cu “da”, adică împotrivă, ceea ce înseamnă din nou că propunerea preşedintelui nu este respinsă... dar nici adoptată... şi tot aşa...

Buba constă, aşa cum am mai arătat şi cu alt prilej, în sistemul electoral - după părerea mea restrictiv din punct de vedere democratic - bazat pe “majoritatea calificată” de jumătate plus unul din totalul celor cu drept de vot. Rezultatele oricărui scrutin organizat în acest fel, fie el în Parlament, ori la referendumuri, vor fi practic “falsificate” din cauza absenţilor (motivat sau nu), a celor care se abţin de la vot, sau a celor care pur şi simplu nu sunt interesaţi de subiect, refuzând să se prezinte.

În plus, votul poate fi manipulat numai prin felul în care este formulată întrebarea. Să ne imaginăm că, de pildă, în cazul referendumului pentru demiterea preşedintelui, întrebarea de pe buletine ar suna astfel: “sunteţi de acord cu menţinerea în funcţie a Preşedintelui României?”. Dacă s-ar prezenta, să spunem, 51% din alegători, astfel încât scrutinul ar fi validat, iar “da” ar răspunde 85% dintre aceştia, preşedintele nu şi-ar putea păstra funcţia, deoarece, practic, ar vota pentru el numai vreo 8 milioane de cetăţeni, adică mai puţin de jumătate plus unul din cei înscrişi pe liste (vreo 18 milioane)!

Din fericire pentru susţinătorii lui Traian Băsescu, scenariul este pur teoretic, în realitate întrebarea fiind legiferată clar prin Legea referendumului, la Secţiunea 2, articolul 9, ea având forma “sunteţi de acord cu demiterea Preşedintelui României?”. Aşa încât mult mai plauzibilă devine situaţia inversă, în care participând 51% din electorat şi votând “pentru” demitere 85%, (tot vreo 8 milioane de oameni, contra 1 milion de simpatizanţi!), ar reieşi că Preşedintele se bucură de sprijin şi şi-ar păstra funcţia, salvat de fapt de cei 9 milioane de nehotărâţi sau nepăsători, care nu s-au sinchisit să se pronunţe! Asta da legitimitate!

Iată, aşadar, cum am ajuns să legiferăm sintagma de sorginte comunistă “cine nu e cu noi e împotriva noastră”! Şi, mai mult, şi mai bizar decât atât, varianta ei la fel de perversă: “cine nu e împotriva noastră e cu noi”! Unde sunt oare majorităţile simple de odinioară? Ori măcar cele “calificate”, definite însă ca două treimi din numărul celor prezenţi la urne?

Se sparge gheaţa?

Ieri a fost o zi deosebit de agitată pe scena politică, chiar şi judecând după standardele stabilite în ultima vreme. Evenimentul cel mai interesant însă mi s-a părut nu tămbălăul din Parlament prilejuit de discutarea procedurilor de suspendare a preşedintelui, nici previzibila alegere a lui Marian Vanghelie în fruntea PSD Bucureşti, ci şedinţa de Guvern prezidată de şeful statului.

Spre deosebire de majoritatea analiştilor, care au interpretat mişcarea lui Traian Băsescu drept o încercare de a abate atenţia de la subiectul principal al zilei, propria-i suspendare, eu sunt înclinat să văd mai curând jumătatea plină a paharului.

Este practic a doua zi consecutiv în care premierul şi preşedintele au stat la aceeaşi masă. Cum imaginile în direct au cam lipsit, nu ne-am putut da seama dacă între cei doi s-a mai fisurat, cât de puţin, banchiza sesizată cu o zi în urmă la şedinţa de bilanţ a Ministerului de Interne, şi au mers atât de departe încât să se privească (de dat mâna nu-mi fac nicio iluzie), totuşi, măcar unul dintre protagonişti a apărut viu, nevătămat şi destul de vioi aseară, adresându-se naţiunii. Să sperăm că nici domnul Tăriceanu n-a fost răpus în schimbul de focuri verbale, ci doar a preferat să-şi lingă, departe de ochii noştri, rănile în orgoliu provocate de muştruluielile primite.

Fiindcă trebuie spus că preşedintele nu s-a dus la Palatul Victoria pentru a-l complimenta pe primul ministru. Dimpotrivă. Mi se pare însă un prim pas spre normalizarea relaţiilor instituţionale faptul că cei doi nu-şi mai aduc tot felul de acuzaţii şi insulte prin intermediul talk-show-urilor, ci discută în cadru oficial. Pe de altă parte, mă întreb, mai în glumă, mai în serios, dacă se poate vorbi despre un adevărat dialog, câtă vreme preşedintelui i-au trebuit mai bine de treizeci de minute numai pentru a înşira temele abordate într-o şedinţă de doar două ore!

Care teme nici nu au părut atât de legate de siguranţa naţională pe cât a vrut să ne demonstreze domnul Băsescu pentru a-şi justifica din punct de vedere constituţional participarea, neinvitat, la o şedinţă de Guvern. Chestiunea fierului vechi din Egipt sau "abordarea problemei Qatar" sunt chiar uşor hazlii. Dar asta mă face să fiu cu atât mai optimist şi mai convins că preşedintele a căutat mai degrabă un pretext pentru a intra din nou în vorbă cu Executivul. Nu ne rămâne decât să sperăm că vor urma şi alţi paşi spre detensionarea unei situaţii politice, care, oricât ar vrea s-o minimalizeze acelaşi preşedinte, are un caracter evident de criză, atâta vreme cât se pomeneşte despre suspendarea şefului statului, moţiuni de cenzură sau dizolvarea Parlamentului!

***

(P.S. Se pare că am luat plasă! Numai ce l-am văzut pe premier - scăpat, iată, cu viaţă după întâlnirea de ieri - dându-se iarăşi la preşedinte: că subiectele au fost, cum am zis şi eu, neimportante, că scopul a fost, cum spuneau analiştii, de a-şi face imagine... Răspunsul la întrebarea din titlu este, deci: “nici gând!”.)